În ultimele luni de existență a URSS, Mihail Gorbaciov a încercat să țină republicile unionale prinse într-un nou tratat. Mărturiile politice din epocă, inclusiv cele ale lui Mircea Snegur, arată că Moscova a transmis Chișinăului un avertisment direct: dacă refuzați să semnați, Republica Moldova se poate trezi împărțită în trei: Chișinăul, Tiraspolul și Comratul. Treizeci și cinci de ani mai târziu, harta aceea nu s-a materializat, dar mecanismul a rămas activ. Iar problema noastră nu este că nu îl vedem. Problema este că o parte din clasa politică îl alimentează.
Cum se naște un separatist
Nimeni nu se trezește dimineața separatist. Sentimentul se construiește, se irigă, se întreține. Vine de la școală, de la televizor, de la rețele, de la afișul de pe gard, de la vecinul care îți spune zi de zi că ești altceva decât ești. Educația unui om este un puzzle, iar propaganda știe să strecoare piesele false printre cele adevărate. Așa se ajunge ca un grup întreg de oameni să creadă, sincer, că aparține altui stat, altui popor, altei limbi și să ceară, în numele autodeterminării, exact ceea ce cineva din afară a plănuit pentru ei.
Găgăuzia este cazul didactic. Doar 60–70% din populație declară că poate vorbi limba găgăuză, însă limba reală de comunicare a devenit rusa. Fosta bașcană, Evghenia Guțul condamnată în august 2025 la 7 ani de închisoare în dosarul finanțării ilegale a Partidului „Șor”, sentință încă neîncuviințată definitiv, nu a ținut un singur discurs public în limba găgăuză. „Identitatea” pe care o apăra era, de fapt, identitatea rusească. Atât de mult au băut din paharul oferit, încât au uitat ce era în el la început.
Cum se naște o regiune separatistă
Ar fi naiv să credem că separatismul răsare peste noapte. Are etape, are arhitectură, are buget. Începe cu autonomia, formulă blândă, formulă „de compromis”, și, dacă nu e ținută în frâu, degenerează.
Transnistria nu este o excepție istorică, este un manual. Stânga Nistrului a fost autonomie încă din 1924, sub forma RASSM, în interiorul RSS Ucrainene. A urmat rusificarea masivă din perioada sovietică, transformată ulterior în argument identitar. Când, la 1989, Marea Adunare Națională a declarat româna limbă de stat, liderii locali, Igor Smirnov și echipa lui, au înțeles imediat că proiectul de „popor moldovenesc” distinct de cel român era în pericol. Răspunsul a fost previzibil: în 1990 au proclamat „Republica Moldovenească Nistreană”. În 1992 a venit războiul, cu participarea directă a Federației Ruse.
Separatismul transnistrean nu a fost un accident. A fost un proces, condus pas cu pas: fabricarea unui popor artificial, deznaționalizarea, rusificarea, conflictul militar, înghețarea. Iar la capătul drumului, chiar și ideea originară de „autodeterminare” s-a topit. Regimul de la Tiraspol nu apără o identitate moldovenească distinctă, ci o vorbește în rusește. Atât rămâne, în general, după ce propaganda își termină treaba: oameni atât de obișnuiți cu minciuna, încât nu mai știu cine sunt.
Ce spune statul. Și ce fac politicienii lui
Constituția nu lasă loc de interpretare. Articolul 1 stabilește că Republica Moldova este „un stat suveran și independent, unitar și indivizibil”. Articolul 32 interzice și pedepsește „incitarea la separatism teritorial”. Pe hârtie, lucrurile sunt clare.
În practică, însă, au fost politicieni care au făcut exact opusul fără consecințe.
Cazul Igor Dodon este cel mai grav. În decembrie 2021, după așa-zisele alegeri prezidențiale din regiunea transnistreană, scrutin declarat ilegal de Chișinău și de partenerii internaționali, fostul președinte al Republicii Moldova l-a felicitat public pe Vadim Krasnoselski pentru „realegerea în funcție”, urându-i „o administrare cu succes a regiunii în această perioadă dificilă”. Cu un singur post pe Facebook, Dodon a făcut ceea ce statul român-moldovenesc refuză să facă din 1992: a recunoscut implicit legitimitatea unui regim separatist și a unei „alegeri” organizate ilegal pe teritoriul propriei sale țări.
Nu a fost un derapaj izolat. În 2018, Dodon s-a întâlnit la Moscova cu Vladimir Putin și Dmitri Kozak și a regretat public că „am ratat posibilitatea rezolvării problemei transnistrene”, adică respingerea, în 2003, a Memorandumului Kozak. Acel plan ne-ar fi dat o federație asimetrică, cu drept de veto pentru Tiraspol și cu trupe rusești staționate legal pe teritoriul Moldovei. Cu alte cuvinte, sfârșitul statului unitar, în cadrul unei constituții semnate cu mâna noastră.
Cele trei fire: mecanismul propagandei care fabrică separatiști, istoria transnistreană care arată unde duc autonomiile lăsate fără frână, și politicienii care întind mâna regimurilor separatiste, formează același nod. Separatismul nu este o problemă a perifierilor, este o problemă a centrului. Dacă statul nu îl oprește în faza de preseparatism, dacă nu pedepsește, conform propriei sale Constituții, pe cei care îl legitimează din interior, atunci avertismentul lui Gorbaciov din 1991 rămâne valabil. Nu pentru că Moscova mai are puterea de atunci. Ci pentru că, uneori, nu e nevoie de Moscova. E suficient ca cineva de aici să țină ușa deschisă.
Alexandru Cotorobai este elev în clasa a XII-a la Liceul Teoretic „Mircea Eliade”, pasionat de filosofie, pictură și politică.
