Într-o opinie pertinentă în care trece în revistă cele mai importante motive raționale pentru care R.Moldova și România trebuie, cât mai curând, să redevină, cum este firesc, un singur stat, analistul Cazimir Țino subliniază ideea inducerii „persverse” a faptului că integrarea în UE (care poate veni cel mai devreme în deceniul următor) va rezolva pentru R. Moldova și problema națională. Fals și ani pierduți, afirmă Țino explicând detaliat de ce.

Cazimir Țino este cetățean român și canadian, licențiat în Drept, antreprenor și investitor în Republica Moldova, fost manager al unor companii private străine. Actualmente este rezident în R. Moldova, de unde scrie documentat și cu condei admirabil opinii vizând subiecte de actualitate și nu numai. „Îmi place aici, pentru că am regăsit ceea ce Occidentul a pierdut demult – sufletul. Acolo este civilizație, e ordine, legea se respectă, e adevărat, dar există o robotizare care dezumanizează populația. În R. Moldova am găsit oameni vii, care simt durerea și bucuria, oameni foarte deschiși, cu suflet de copil”, afirmă CazimirȚino în urmă cu câțiva ani. Poate fi citit mai ales în Ziarulnational.md. 

Prezentăm mai jos fragmente din expunerea domniei sale privind reUnirea Moldovei cu România: 

„Republica Moldova încearcă, de 33 de ani, diferite experimente politice, sociale și economice. Uneori, cu un oarecare succes. Însă, de cele mai multe ori, cu consecințe dramatice. Simplul fapt că din 4,5 milioane de basarabeni în 1990 abia de-au mai rămas azi 2,5 milioane spune multe. Faptul că, dintre toate țările continentului european, RM este cea mai săracă, mai puțin dezvoltată și mai lipsită de perspective reale iarăși înseamnă ceva. Situația securității naționale, cu armată străină de ocupație, cu zone și mișcări subversive secesioniste, cu un război în coasta sa, toate acestea sunt grăitoare. Și de fiecare dată persoane interesate în menținerea acestei regiuni într-o zonă gri, de dezinformare și subdezvoltare, au cântat același cântec, pe note diferite. Ba că acum nu e momentul, ba că să ne facem ordine mai întâi la noi acasă, ba, mai nou, că ne vom regăsi cu frații noștri oricum în interiorul Uniunii Europene. (Așa cum și România se regăsește în interiorul acesteia cu poporul frate luxemburghez...).

Paradigma abordării dezvoltării Basarabiei trebuie schimbată. Nu mărunțișurile sunt cele care ne țin pe loc. Nu amănuntele cotidiene au prioritate. Abordările curajoase, ample și care țintesc la cauze, nu la efecte, acestea trebuie amorsate. A existat, aproximativ în perioada 1989 – 1994, o enormă ocazie atât pentru Chișinău, cât și pentru București. Din motive despre care am mai vorbit, aceasta s-a oprit la jumătate de drum. Adică independență da, reUnire ba. Acum se pare că am avea o nouă astfel de fereastră de oportunitate, pe fonul decăderii Rusiei și al reculului ei sângeros, dar inevitabil, din fostele sale sfere de influență. Dacă vom înțelege semnele timpului, ar trebui să profităm de această conjunctură. Cum a făcut, desigur, într-un context propriu, Azerbaidjanul – care și-a reîntregit teritoriul național scurt și fără prea multă vorbă.

S-a demonstrat până la saturație, cu argumente irefutabile, că nu există limbă moldovenească, ci doar grai moldovenesc al limbii române. Între timp, însăși legea fundamentală a fost amendată în acest sens. Că moldovenii nu formează o națiune în sine, ci sunt români tocmai pentru că sunt moldoveni (sau basarabeni). Că actuala Republică Moldova nu este continuatoarea și urmașa de drept a Moldovei medievale (aceasta unindu-se liber cu România), ci este metamorfoza artificială a fostei R(A)SS Moldovenești, de sorginte bolșevică. Că nu există o Biserică Ortodoxă Autocefală Moldovenească, ci doar una românească sau alta rusească. În sfârșit, că această țară numită RM nu și-a dovedit, în 33 de ani de pretinsă independență, viabilitatea economică și atractivitatea. Totuși, oamenii acestor locuri merită mai mult decât minciuni, amânări sine die și amăgiri. (…)

Se induce, pervers, ideea că integrarea europeană a RM va rezolva și problema națională. Nu, nu o va rezolva. În primul rând, negocierile de aderare, dacă vor începe, nu vor duce la aderarea propriu-zisă a Chișinăului peste noapte. Negocierile pot dura ani și ani de zile și asta în situația în care la Chișinău se va menține și pe viitor o conducere proeuropeană. Ceea ce, deși dezirabil, rămâne de văzut. Negocierile de aderare – absolut necesare și de dorit – vor avea același efect pe care l-au avut și în România: de a împinge de la spate vremelnicele guverne pentru a implementa reformele necesare. Iar Bruxelles-ul știe să facă asta la modul clasic: cu bățul într-o mână și cu zăhărelul în cealaltă. Se numesc, elegant, condiționalități și sprijin pentru implementarea reformelor. Dacă din propria noastră conștiință nu suntem în stare, atunci e bine și așa. Să ne înțelegem: a face din integrarea europeană noua zeitate a zilei, cu alte cuvinte a confunda stupid scopul cu mijloacele, este o abordare extremă și dăunătoare. Riscă chiar să trezească efectul invers decât cel scontat. După cum la fel de extremistă este o altă abordare, de tip RoExit, care nu vede în UE, NATO sau SUA decât „bube, mucegaiuri și noroi” – vorba poetului Tudor Arghezi. Toate acestea au plusuri și minusuri, întrucât sunt formate și conduse de oameni, nu de zei. Dar, pentru România de pildă, trăgând linia celor aproape 17 ani de apartenență la UE, rezultatul ne dă clar cu plus. Și în materie de reforme, și în materie de finanțări, și în materie de dezvoltare și modernizare.

În concluzie, să nu ne lăsăm atrași într-o falsă dihotomie, anume că fie suntem unioniști, fie suntem proeuropeni. Un unionist sincer este în mod firesc proeuropean (nu are cum să fie pro-Rusia!), după cum un proeuropean autentic, ce împărtășește sincer acest crez, nu are cum să nu fie unionist. Căci doar prin reUnire Basarabia are siguranța integrării și viteza, necondiționată, a aderării. Așadar, una nu o exclude pe cealaltă, ci o completează. Ar fi drept, deci, ca toți cei care militează pentru integrare să ofere poporului român din Republica Moldova ambele variante ale aderării la UE: fie drumul lung, anevoios și cu final nesigur al negocierilor de aderare, fie drumul scurt, rapid și sigur al reUnirii. Și lasă poporul să aleagă, după o dezbatere onestă și argumentată, ce drum preferă. Iată de ce reUnirea celor două țări române actuale trebuie însușită ca începutul sine qua non al unui proiect de țară comun. La care să participe ambele maluri de Prut, în egală măsură. Fără refacerea, cât timp încă se mai poate, a unității noastre naționale, vom rămâne, și unii, și alții, din ce în ce mai „civici”, dar lipsiți de identitatea noastră definitorie. Și cu noi se va putea face orice, corp fără cap rătăcind bezmetic prin hățișurile istoriei. Asta vrem? Dacă da, să nu ne mai plângem atâta de soarta noastră. Dacă nu, să avem curajul s-o schimbăm. Azi, nu mâine”. Textul poate fi citit integral AICI.