Țărancă din Zîmbreni, Basarabia, Elizaveta Sava (născută în 1932 / foto stânga sus) a fost deportată în iunie 1949, de Sânziene, împreună cu întreaga sa familie. Aveau să petreacă șapte ani în Siberia. 

Părinții și cei șapte copii (cel mai mic avea doar un an și jumătate) sunt deportați numai cu hainele de pe ei. Familia pierde întreaga agoniseală de-o viață. Curând, foarte curând, vor trece prin oroarea trenurilor de vite, bătrâna relatând, prin ochii adolescentei de odinioară, cum morții erau aruncați în halte în timp ce bătrâni, femei și copii de-a valma erau nevoiți să-și facă nevoile sub vagoane. Însă există și speranță în toată această mare de întuneric: doi băieți reușesc să evadeze, sărind din tren, iar o familie dă naștere unui făt sănătos.

După cincisprezece zile de calvar, deportații sosesc la Tiumen de unde, mânați de milițieni, iau calea satelor siberiene. Vor munci deseori la temperaturi de – 65 de grade. Vor tăia pădurile, vor străpunge dealuri și munți pregătind traseul căii ferate. Elizaveta Sava își amintește cum făceau focul din metru în metru pentru a înmuia cât de cât pământul înainte de a-l săpa cu târnăcopul. 

Iată o altă scenă de muncă: ”Împreună cu un alt deportat basarabean, tatăl meu căra butuci cu ajutorul cailor. Uneori, butucii erau aruncaţi în râuri şi purtaţi de ape până la vagoane. Eu şi mulţi alţii ajutam la încărcarea lemnelor în vagoane. Femeile munceau cot la cot cu bărbaţii. Odată, pe un ger cumplit, am tras puternic de cablul ăla de fier care era legat de butuci şi am simţit că mănuşa îmi rămăsese lipită. Mi-am scos mâna fără unghii şi cu pielea jupuită. O lună întreagă am stat să mă refac. Aveam dureri groaznice”.

Familia este răvășită de moartea celei mai mici dintre surori, Marina, omorâtă de milițienii sovietici. Să-i dăm cuvântul Elisavetei Sava: 

”În ‘49, când ne-au deportat, Marina era mititică, avea doar un an şi jumătate. Odată, la Tropinskaia, miliţienii care ne mutau dintr-o parte în alta au apucat-o ca pe o bucată de lemn şi au azvârlit-o în remorca unui camion. Nenorociţii au aruncat-o atât de tare încât i-au izbit capul de remorcă. Din pricina păliturii, Marina trăgea să moară. Mama, care era foarte bolnavă cu inima şi nu era trimisă la muncă, s-a chinuit cu ea timp de şapte zile. Îi uda buzele şi plângea, fiindcă nu-i putea face nimic altceva. Când a murit Marina, eu eram dusă la scos cartoafe, în alt sat, împreună cu Marusa, sora mai mare. Cineva ne-a dat de veste că se-ntâmplase năpasta. Am încercat să plecăm, la 12 ziua, ca să o îngropăm pe Marina, dar ne-au prins miliţienii şi ne-au dus din nou la muncă. Nu le păsa deloc de suferinţa noastră. Tata trudea în alt sat, aşa că mama a îngropat-o singură, cum a putut şi ea, într-un loc unde a văzut că erau mai multe cruci”. 

Interviul prezintă o sumedenie de aspecte dramatice ale vieții deportaților – traiul lor a fost diferit de la o zonă la alta, mulți au murit acolo, unele familii s-au întors în Basarabia, de cele mai multe ori mărite, altele au rămas în Siberia, știind prea bine că oricum nu ar mai fi găsit nimic pe plaiurile natale. Familia Elizavetei Sava a revenit după șapte ani, trecând prin umilințe de neimaginat. Au reluat totul de la zero și au reușit să-și facă un rost, fiindcă omul sfințește locul. 

Pentru o bună și pertinentă înțelegere a perioadei trebuie să ținem cont de următoarele aspecte evidențiate de scriitorul și jurnalistul Alecu Reniță: ”Regimul sovieto-rusesc de ocupație a transformat colaboraționismul în politică de stat, stimulând și aducând în prim plan cozile de topor și leprele locale. În perioada interbelică, în România nu au existat deportări, iar leprele locale din Basarabia stăteau în vizuina lor. Am mai spus și repet: în 28 iunie 1940, Rusia stalinistă intrase în Basarabia cu listele făcute din timp. Localnicii doar au mai adăugat la ele. În 1949 NKVD deținea dosarele întregii populații basarabene, ținea în taină listele și ziua deportării, iar contribuția cozilor de topor a fost una secundară, nu de bază. Ca și foamea organizată, și deportările au fost puse de ocupanți pe seama populației, nu ca parte din proiectul lor monstruos și criminal de comunizare și rusificare a Basarabiei. Este nedrept să transferăm crima odioasă a regimului de ocupație în caracteristică națională. E timpul să vedem foarte clar diferența dintre călău și victimă!” (detalii AICI)

Interviul a fost înregistrat în 2018, la Zîmbreni, în pridvorul Elisavetei Sava. L-am redactat recent. La 26 mai 2021, doamna Elizaveta Sava a plecat într-o lume mai bună, unde nu există deportări și dictaturi comuniste. E unicul interviu pe care l-a acordat vreodată. Vă invit să-l citiți și să-l distribuiți.   

Răzvan Gheorghe: Când și unde v-ați născut? Din ce familie proveniți?

Elizaveta Sava: M-am născut în 1932, la Zîmbreni. Ai mei au fost ţărani gospodari. Aveam orgada plină de animale şi de toate cele trebuincioase traiului. Nenorocirea familiei mele a început în '49, când sovieticii ne-au luat întreaga agoniseală şi ne-au deportat în Siberia. Pe atunci aveam 17 ani. 

Răzvan Gheorghe: Cine a organizat deportările la Zîmbreni? 

Elizaveta Sava: Cei care conduceau arestarea ţăranilor sortiţi deportării nu au fost soldaţii sovietici, ci nişte oameni din sat care s-au vândut comuniştilor. Şefa vânzătorilor de semeni era Anisia Cabulea. Ea făcea listele cu numele ţăranilor, le dădea miliţienilor şi lua parte la toate arestările. Ăștia de s-or vândut au primit partea lor din pământurile și averile deportaților. Mai întâi i-au prins pe culaci şi i-au deportat în Siberia, fiindcă erau ţărani harnici şi agonisiseră avere – aveau pământuri, două-trei vaci, cai, boi şi gosopodării pline cu toate cele. După aia au fost deportaţi şi ţăranii săraci, care abia îşi duceau zilele de azi pe mâine. 

Tatăl meu tocmea oameni care ne lucrau pământul cu ziua. Drept mulţumire, el le ara pământul cu boii şi caii. Cei sărmani nu voiau să ieie pământul, că n-aveau cu ce să-l lucreze, aşa că îl dădeau oamenilor care aveau posibilităţi. Înainte ca autorităţile comuniste să ne ia toată agoniseala de-o viaţă, familia mea era avută şi respectată la Zîmbreni. Am fost şapte copii la părinţi. Tata voia să ne aranjeze pe fiecare la casele noastre şi să ne cumpere pământ. Fetele aveau nevoie de zestre. Pe atunci, părinţii asudau din greu ca să asigure toate astea! În zilele noastre, tinerii nici nu mai vor să audă de muncile pământului. Nepoţii mei se miră de unde ştiu eu când trebuie pus păpuşoiul. Păi… păpuşoiul se pune primăvara, când încep să cânte broaştele! Aşa aflăm că s-a-ncălzit pământul.   

Răzvan Gheorghe: Cum a fost arestată familia dumneavoastră?

Elizaveta Sava: S-a întâmplat în iunie 1949, de Sânziene. Eu şi cu o soră nu eram acasă, la Zîmbreni, ci ne aflam la Găureni (sat situat la 1 kilometru de Zîmbreni – n. aut.), la moşneagul nostru (bunicul – n. aut.). Veniserăm de la prăşit şi dormeam în calidor. Tata şi mama erau în casa de la Zîmbreni. Satele vuiau despre arestări şi deportări, strașnice timpuri... În noaptea aceea, tata a simţit că urmau să vină miliţienii să-l aresteze şi a fugit unde a văzut cu ochii. S-a dovedit că a avut dreptate. Miliţienii au dat buzna în ogradă la ora trei din noapte şi-au început să scotocească peste tot. Fiindcă nu ne-au dibuit pe noi, blestemaţii au luat cartoafele, pătlăgelele, grâul şi animalele… 

De cum au văzut că năvăleau miliţienii, mama şi Doroftei, un frate mai mic, au fugit spre Găureni, la adăpostul întunericului, dar n-au mai ajuns până la casa moşneagului… era prea mare primejdia… S-au pitit într-un fundac, unde au zăbovit două zile, spărieți ca vai de ei. Când n-au mai putut rezista din pricina foamei şi-au făcut curaj şi s-au furişat printre vii, pe malurile Botnei, până când aproape că ajunseseră la ograda moşneagului. Numai că Mitea Ivroni, un sătean vândut comuniştilor, care primea ordine de la Anisia Cabulea, şedea cocoţat în vârful dealului şi supraveghea împrejurimile satului, ca să nu scape nimeni. Mitea Ivroni a prins de veste că cineva se strecura prin cânepă, i-a chemat iute pe miliţieni şi așa i-au arestat pe mama şi pe Doroftei. După aia ne-au strâns pe toţi în casa părintească din Zîmbreni. Doar pe tata nu l-au prins atunci.

Răzvan Gheorghe: Cum a fost deportată familia dumneavoastră?

Elizaveta Sava: A doua zi s-a-ntâmplat, era într-o vinere. Miliţienii ne-au îngrămădit în nişte camioane sovietice şi ne-a dus la o gară. Acolo ne-au azvârlit grămadă într-un tren împuțit, care fusese folosit pentru transportarea cărbunilor şi a animalelor. Vagoanele erau murdare, strâmte şi aveau o singură ferestruică zăvorâtă cu oblon. A fost vai de viețile noastre. Ne-au închis ca pe nişte vite. Miliţienii nu ne-au lăsat să luăm nimic cu noi, atunci am pierdut totul. Ne-au râs în față şi ne-au spus că ne ajunsese cât mâncaserăm brânză şi băuserăm vin, de parcă trudiseră ei în locul nostru… de parcă ar fi fost brânza și vinul lor! Oamenii plângeau, erau disperați. 

Ne-au confiscat întreaga avere şi ne-au deportat la grămadă – o biată mamă cu şapte copii, aşa, doar cu hainele de pe noi. Mama era bolnavă de ani de zile. În vagoanele alea blestemate au murit mulți bătrâni şi copii din pricina înghesuielii, că nici aer n-aveai, şi a lipsei medicamentelor. Nu ni se dădea decât arareori nişte hrană sărată şi foarte puţină apă. Sufeream de sete ceva de neînchipuit… 

Ţin minte că doi copii au izbutit să sară din tren. S-au căznit până au reușit să deschidă oblonul acela mititel şi s-au aruncat din mers. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei. Trenul oprea prin gări şi noi ne vâram sub vagoane ca să ne facem nevoile, ca nişte dobitoace. În haltele alea erau aruncați și morții. Cred că făceau o groapă mare și-i azvârleau acolo pe toți, fără cruce, fără nimic. Mereu eram înconjuraţi de miliţieni înarmaţi însoțiți de câini. N-am fi putut scăpa cu fuga. 

În vagonul nostru era multă lume bolnavă şi bătrână, dar n-a murit nimeni, slavă Domnului. Chiar lângă noi s-a născut un copil, dar până la urmă nu mai ştiu ce s-a petrecut cu el. Însă au murit destui oameni buni, sărmanii, prin celelalte vagoane. Auzeam plânsetele şi rugăciunile… Am călătorit neîntrerupt cincisprezece zile, în nişte condiţii înfiorătoare, până când am ajuns la Tiumen. 

Răzvan Gheorghe: Să revenim puțin la tatăl dumneavoastră. Încă era fugar și nu a fost deportat în acest val. Ce s-a întâmplat cu el? 

Elizaveta Sava: Pe tata nu l-or găsit atunci, de Sînziene, când ne-or deportat pe noi. Miliţienii l-or tot căutat prin satele vecine, pe la neamuri, pe la cunoscuți... Ne-a povestit mai târziu că se ascunsese prin Chişinău. După ceva vreme, bietul de el s-a întors la Zîmbreni, ca să afle ce se petrecuse cu restul familiei, că nu mai știa nimic de soarta noastră. Atunci a fost arestat şi l-or deportat. Aveam să ne regăsim în Siberia. 

Răzvan Gheorghe: Să continuăm. Ce s-a întâmplat după ce ați ajuns la Tiumen? 

Elizaveta Sava: După ce am sosit la Tiumen, mama şi cu noi am fost duși să muncim în cinci sate în care trăiau deportaţi bieloruşi, estonieni, letonieni, ruşi, nemţi, basarabeni, dar şi multe alte naţii. Bieloruşii fuseseră deportaţi și li se dăduse voie să ia cu ei ce avuseseră prin gospodării, inclusiv vaci. Până la urmă, din sat în sat, am ajuns la vreo 500 de kilometri de Tiumen. Se găsea greu de muncă. Miliţienii sovietici ne mânau dintr-un cătun în altul, ca pe o cireadă. În afara satelor locuite de cei deportaţi nu se aflau alte localităţi în apropierea noastră. Când ne-a găsit tata, munceam în Tropinskaia, ăsta o fost al cincilea cătun în care am trudit. Cu toate nenorocirile prin care treceam, venirea tatei ne-a bucurat şi ne-a trezit speranţa în inimi, dar ne-a fost înfiorător de greu. Marina, sora mea cea mai mică, a murit la Tropinskaia.

Răzvan Gheorghe: Cum a murit?

Elizaveta Sava: În ‘49, când ne-au deportat, Marina era mititică, avea doar un an şi jumătate. Odată, la Tropinskaia, miliţienii care ne mutau dintr-o parte în alta au apucat-o ca pe o bucată de lemn şi au azvârlit-o în remorca unui camion. Nenorociţii au aruncat-o atât de tare încât i-au izbit capul de remorcă. Din pricina păliturii, Marina trăgea să moară. Mama, care era foarte bolnavă cu inima şi nu era trimisă la muncă, s-a chinuit cu ea timp de şapte zile. Îi uda buzele şi plângea, fiindcă nu-i putea face nimic altceva. Când a murit Marina, eu eram dusă la scos cartoafe, în alt sat, împreună cu Marusa, sora mai mare. Cineva ne-a dat de veste că se-ntâmplase năpasta. Am încercat să plecăm, la 12 ziua, ca să o îngropăm pe Marina, dar ne-au prins miliţienii şi ne-au dus din nou la muncă. Nu le păsa deloc de suferinţa noastră. Tata trudea în alt sat, aşa că mama a îngropat-o singură, cum a putut şi ea, într-un loc unde a văzut că erau mai multe cruci. Ţin minte că se-ncălzise oleacă şi pământul colcăia de şerpi veninoşi abia ieşiţi la suprafaţă. Dacă nu aveai bocanci şi pantaloni groşi, te-nhăţau degrabă. Desculţ nu puteai umbla. Mulţi deportaţi au murit muşcaţi de şerpi. Când prindea de se-ncălzea pământul, șerpii ăștia erau ceva obişnuit în Siberia.   

Răzvan Gheorghe: Cum a fost gerul siberian? 

Elizaveta Sava: Gerul era îngrozitor şi aproape neîntrerupt. De foarte multe ori am fost nevoită să muncesc la o temperatură de – 65 de grade. Era atât de frig că nu puteai respira! Când erau numai – 30 de grade ne bucuram de parcă erau + 10... Beam zăpadă topită fiindcă apa era îngheţată luni de zile. Frigul distrugea microbii şi epidemiile nu prindeau în cătunele alea, ăsta a fost singurul lucru bun. Viscolea deseori, zăpezile erau mari. Înainte de muncă, femeile erau băgate într-o baracă unde le erau unse feţele şi mâinile cu un fel de vaselină, ca să nu îngheţe. Însă totul era în zadar. Surorile şi fraţii mei au avut degerături groaznice, le-au degerat urechile, obrajii, nasurile... Eu am tras un ger atât de straşnic încât mi s-au descărnat unghiile. 

Răzvan Gheorghe: Cum s-a întâmplat?

Elizaveta Sava: Împreună cu un alt deportat basarabean, tatăl meu căra butuci cu ajutorul cailor. Uneori, butucii erau aruncaţi în râuri şi purtaţi de ape până la vagoane. Eu şi mulţi alţii ajutam la încărcarea lemnelor în vagoane. Femeile munceau cot la cot cu bărbaţii. Odată, pe un ger cumplit, am tras puternic de cablul ăla de fier care era legat de butuci şi am simţit că mănuşa îmi rămăsese lipită. Mi-am scos mâna fără unghii şi cu pielea jupuită. O lună întreagă am stat să mă refac. Aveam dureri groaznice. Exista un soi de dispensar într-o baracă, departe de sătuc, dar medicii nu veneau până la noi, trebuia să ne ducem noi acolo. Doctorii ăia ne consultau şi ne pansau în grabă, dar nu ne-au dat niciodată medicamente. 

Răzvan Gheorghe: Unde locuiau deportații? 

Elizaveta Sava: V-am spus că noi am muncit în cinci locuri. Cel mai des am locuit în nişte foste grajduri de vite, care erau mari, cam la 15-20 de metri pătraţi, şi aveau sobe în mijloc. Grajdurile alea erau supraetajate – cel mai adesea, aveau trei etaje scunde unde locuiau mai multe familii la grămadă. Noi trăiam tocmai la cel de-al treilea etaj. Când dormeam, ne îngrămădeam unii în ceilalţi şi ne înveleam cu puţinele noastre haine. Dacă aveam, ne înveleam cu paie. Paiele deveniseră o raritate, toată lumea le căuta. Mama pregătea bruma de mâncare la plită comună din mijlocul grajdului şi-apoi ridicam oala cu o sfoară până la culcuşul nostru amărât, unde ne adunam şi ne hrăneam cu toţii. Acolo sus aproape că stăteam pe burtă. 

Răzvan Gheorghe: Ce mâncau de regulă deportații? 

Elizaveta Sava: Pâinea n-a ajuns niciodată tuturor şi, orişicum, am văzut-o arareori. Cartoafele erau principala hrană, dar au fost foarte puţine, prăpădite şi stricate. Dacă aveam cinci tone de cartoafe pe an, reuşeam să răzbim cumva. Rădeam cartoafele aşa, crude, fără pic de oloi, le amestecam cu un pumn de făină, frământam turte şi ne aşteptam rândul la plită, ca să le coacem. Din alte două cartoafe, mama se căznea să facă o supă pentru întreaga familie. Zeama aia caldă ne mai întrema cât de cât.

Când trudeam la tăiat pădurea şi la construirea căii ferate, autorităţile ne mai dădeau, uneori, carne de cerb sau de capră. Porţiile alea erau neîndestulătoare, dar ne-au ajutat să supravieţuim în condiţiile alea extreme. Din şapte copii, am muncit doar eu şi sora mai mare, Marusa – restul erau ori prea mititei, ori prea bolnavi, la fel ca biata de mama. Carne am primit doar eu, Marusa şi tata, fiindcă munceam. Ceilalţi deportaţi nu aveau dreptul să mănânce carne dacă nu asudau din greu. Sovieticii ne plăteau pentru muncă, dar banii ăia erau o adevărată bătaie de joc. Odată, la Tropinskaia, am primit numai nouă ruble după două luni de muncă straşnică. Nouă ruble... adică, o nimica toată. Ce să faci cu ele când creşti şapte copii?! 

După câţiva ani, nu mai reţin exact când, tata a cumpărat lemn, în Siberia lemnul era foarte ieftin – şi a primit permisiunea să construiască o căsuţă pentru familie. Toţi deportaţii au primit permisiunea asta, după ce ani la rândul am trăit îngrămădiți în grajduri. Autorităţile ne supravegheau în permanenţă. În fiecare zi de luni se organiza un control general şi se nota dacă a fugit cineva, dacă a murit sau dacă s-a născut cineva. Pe unde am umblat noi, n-am văzut ca miliţienii să-i bată pe deportaţi, însă muncile pe care ne forţau să le îndeplinim ne nenoroceau cu zile. Normele erau uriaşe şi nu puteau fi îndeplinite. 

Răzvan Gheorghe: Ce munci ați fost nevoită să faceți în Siberia? 

Elizaveta Sava: Bărbaţii munceau la tăiat pădurea, retezau şi cărau buşteni care cântăreau mai bine de cincizeci de kilograme. Noi, femeile, îi ajutam la ridicarea buştenilor în vagoane. Doi bărbaţi ridicau buşteanul pe spinări, iar noi îl trăgeam în vagon. Munca asta era cumplit de istovitoare. Se-ntâmplau multe accidente şi oamenii mureau sau rămâneau fără mâini și picioare. Au pierit o grămadă în deportare, ca vai de ei... Eu am lucrat cel mai mult la construirea căii ferate. Fiindcă erau geruri năprasnice, de – 65 de grade, eu şi alte femei făceam focul şi-l alimentam în permanență pentru a înmuia pământul care trebuia săpat. Mutam focul din metru-n metru şi-apoi săpam cu greu în urma tăciunilor încinşi. Orişicât de puternic aţâţam flăcările, pământul ăla nenorocit rămânea îngheţat bocnă... ne rupea mâinile. 

Deseori tăiam dealuri enorme pentru că pe acolo urma să ajungă calea ferată. Dacă basarabenii erau pricepuţi şi ştiau a lucra, ruşii erau neatenţi şi făceau multe greşeli. Într-o zi, pe când ne chinuiam să străpungem un deal, un mal nisipos s-a surpat peste vreo cincisprezece ruşi. Unii dintre ei, doi-trei, rămăseseră îngropaţi până-n gât şi ţipau ca nişte mâţe chinuite. Te-ngrozeai când auzeai urletele şi plânsetele alea de oameni zdrobiţi. Basarabenii au scăpat cu viaţă, fiindcă ştiau să se păzească şi lucrau îngrijit. Autorităţile sovietice urmăreau muncile cu ajutorul unui avion. Miliţienii au venit imediat după accident. Unul dintre şefii lor ne-a întrebat dacă cei prinşi sub mal erau ruşi sau moldoveni. Când a auzit că amărâţii ăia erau ruşi, la fel ca ei, şeful a poruncit, cu o nepăsare drăcească:

– Daţi-le pace să rămână acolo, dacă nu ştiu a lucra! 

Asta m-a înspăimântat. 

Răzvan Gheorghe: Și i-au lăsat acolo să moară?

Elizaveta Sava: Da. Acolo le-au putrezit ciolanele. Ordinul a fost limpede. Nimeni nu a încercat să-i salveze.

Răzvan Gheorghe: Dacă ar fi fost moldoveni, credeți că i-ar fi ajutat milițienii? 

Elizaveta Sava: Nu ştiu, poate că da. Sovieticii spuneau că basarabenii erau muncitori şi pricepuţi în muncile pe care le făceau. Comuniştii ruşi îi duşmăneau de moarte pe ruşii care nu erau comunişti. 

Răzvan Gheorghe: Deportații țineau rânduiala sărbătorilor religioase? 

Elizaveta Sava: Pe unde am fost noi, n-am văzut deloc preoţi. Preoții nu mai existau. Morţii erau îngropaţi fără slujbă. În primul an am ştiut când era Paştele, fiindcă făcuserăm unele socoteli. Atunci am sărbătorit cu terci de ovăz, nu cu cartoafe. Am cumpărat puţin lapte şi am fiert un pumn de ovăz. În anii ce-au urmat n-am mai ştiut când era Paştele, Crăciunul... Eram ca vai de noi. 

Răzvan Gheorghe: Erați deportată când a murit Stalin. Cum ați auzit vestea? 

Elizaveta Sava: În primăvara lui ‘53 lucram din greu la calea ferată. Deodată, şeful cel mare ne-a oprit din muncă şi ne-a anunţat: 

– A murit Stalin. Cinci minute de linişte!

După cele cinci minute, şeful a revenit în grabă şi ne-a ordonat să reluăm munca. Miliţienii erau tare supăraţi. Noi deloc. 

Răzvan Gheorghe: După șapte ani de muncă forțată în Gulagul Siberian, familia dumneavoastră avea să se întoarcă în Basarabia. Cum a fost această revenire? 

Elizaveta Sava: Nu ne-a anunţat nimeni că puteam pleca. Când am fost deportaţi, mamei mele i s-a spus că pedeapsa familiei noastre va ţine şapte ani. Când au trecut anii ăştia, i-am anunţat pe miliţieni şi am apucat calea Basarabiei, casa noastră îndepărtată. 

Răzvan Gheorghe: De ce șapte ani? Cum s-a ajuns la stabilirea acestei condamnări? 

Elizaveta Sava: Fiindcă a născut şapte copii vii şi doi morţi, mama a fost considerată ”Mamă Eroină”, aşa era pe-atunci. În ziua în care ne-au deportat, Anisia Cabulea i-a dat un carnet de ”Mamă Eroină” şi i-a spus să aibă mare grijă de documentul ăla, întrucât avea să-i fie de mare trebuinţă. Tot Anisia Cabulea i-a zis că vom sta în Siberia şapte ani, câte un an pentru fiecare copil născut. După şapte ani, ne-am pornit spre îndepărtata şi iubita Basarabie. Se-ntâmpla în iunie 1956, chiar de Sânziene.   

Răzvan Gheorghe: Ce ați mai găsit din vechea gospodărie de la Zîmbreni? 

Elizaveta Sava: Când ne-am întors, după un drum îndelungat şi anevoios, n-am mai găsit nimic din ce avuseserăm cândva. Totul era stricat, dărâmat iar pământurile aparţineau colhozului. Se spunea că se-mbogăţiseră săracii, dar asta era o mare minciună. Fiindcă nu mai aveam unde să tragem, ne-am dus la Găureni, ca să locuim în casa moşneagului. Ajunşi acolo, ne-au alungat sătenii vânduţi comuniştilor. Erau de o răutate… Mai aveau puţin şi ne azvârleau cu pietre în cap! Ne-au zis că nu voiau să ne primească nici în Găureni, nici în raion, fiindcă locul nostru era în Siberia. Tata şi mama le spuneau:

– Staţi, măi oameni buni, că noi suntem din locurile aistea… aici am văzut lumina zilei şi tot aici am muncit… nu e vina noastră că ne-au deportat şi am ajuns săraci lipiţi pământului…

Dar toate rugăminţile lor au fost în zadar. Îmi amintesc că părinţii mei trimiseseră multe scrisori în Găureni, încă de când eram în Siberia, dar abia acum aflam că au fost refuzate şi nimeni nu le-a primit vreodată. Autorităţile din sat se ocupaseră de asta. Blestemaţii ăia voiau ca familia noastră să nu se mai întoarcă niciodată din Siberia.   

Răzvan Gheorghe: Până la urmă vi s-a permis să locuiți în Găureni?

Elizaveta Sava: Da, dar cu greu. Pe când eram în Siberia, tata a cunoscut doi bătrâni din Cotovsk, care fuseseră şi ei deportaţi. Feciorii lor ajunseseră nacealnici (şefi – n. aut.) la un colhoz. Oamenii ăia au fost foarte sufletişti şi ne-au ţinut o săptămână întreagă în casa lor, la Cotovsk, până când ne-au făcut documente, ca să putem intra în Găureni. Fără documentele alea am fi fost izgoniţi definitiv. O perioadă am locuit la moşneagul nostru şi-apoi am trăit vreo doi ani la Costiujeni (pe atunci sat din imediata apropiere a Chişinăului, acum integrat total – n. aut.), după care ne-am întors la Zîmbreni, în sfârşit, numai că nimeni nu se milostivea să ne dea de lucru. S-au mai scurs câteva luni şi până la urmă ne-au dat de lucru la colhoz. Familia mea făcea parte dintr-o brigadă care lucra zece hectare de păpuşoi şi zece hectare de viţă de vie.

Până la urmă, pe la începutul anilor ‘60, un văr de-al meu ne-a dat o bucăţică de pământ, cam 500 de metri pătraţi, pe care ne-am construit o casă. Tata era meşter lemnar şi s-a priceput s-o ridice uşor, cu ajutorul nostru şi al neamurilor. Eu m-am măritat cu un ţăran văduv şi harnic, Nichita Sava – nevasta îi murise la doar 32 de ani, după ce născuse opt copii, dintre care doar şase au reuşit să trăiască. I-am iubit şi i-am crescut pe toţi ca pe copiii mei. Eu nu avusesem pe nimeni în Siberia pentru că acolo nu exista să stea flăcăul şi fata la discuţii, cum e acum. Când vreun flăcău zăbovea aşa, într-un loc, te duceai repede să vezi dacă nu degerase. Îi frecai faţa şi mâinile cu omăt, ca să-şi revină.

Răzvan Gheorghe: Celelalte familii deportate au fost reprimite în Zîmbreni? 

Elizaveta Sava: Familiile care s-au mai întors, da, au fost reprimite, dar au întâmpinat mari greutăţi şi umilinţe. Nu mai aveau nimic şi la început nimeni nu le-a dat de lucru. Oamenii erau ca vai de ei, abia dacă aveau cu ce să-şi ducă traiul de azi pe mâine. Autorităţile sovietice îi hărţuiau. Mulţi săteni i-au privit cu duşmănie, alţii i-au batjocorit. Doar nemurile i-au mai ajutat cât au putut și ele. Numeroşi deportaţi s-au prăpădit în Siberia iar unii au rămas acolo de bunăvoie… şi-au făcut familii, şi-au aflat alt rost... Ştiau că dacă ar fi venit îndărăt, în Basarabia, nu mai găseau nimic. 

Unele familii s-au întors mai numeroase decât au plecat. Iacob Grigoreanu din Horeşti (sat situat la 2 kilometri de Zîmbreni – n. aut.) avea doar doi copii în ‘49, când a fost deportat, dar a mai făcut încă cinci în Siberia. Basarabenii deportaţi n-au trăit la fel în Siberia. Unii – ca Nicolae Ulmeanu – au dus-o mai bine, fiindcă au lucrat în grajduri, la vite şi nu s-au nenorocit tăind pădurile alea îngheţate şi nesfârşite. Alţii –cu au fost cei din familia Elizavetei Untilă din Zîmbreni – au trecut prin nenorociri de neînchipuit. Au fost deportaţi opt ani în regiunea Omsk, într-o pădure de brad atât de întunecată încât nici că se mai vedea albastrul cerului. La început au locuit în bordeie acoperite de zăpezi iar foametea era atât de groaznică încât se hrăneau cu coajă de copac fiartă. Unii au avut pâine prin alte părţi, dar nouă ni se dădea, foarte, foarte rar, doar pâine acră de secară. Mulţi oameni buni și-au lăsat ciolanele în Siberia. Când am scăpat de-acolo ne-am făcut sfânta cruce şi am spus ”Bogdaproste”. A fost o adevărată minune că din familia noastră a murit doar sărmana Marina.