În fiecare zi suntem supuși presiunii unui imens flux informațional. Inevitabil, în contextul actualei invazii rusești din Ucraina, impactul acestor talazuri informaționale asupra psihicului a crescut semnificativ. În consecință, s-au diversificat și metodele de propagandă. 

Chiar dacă nu te uiți deloc la televizor și nici nu citești site-urile media, tot auzi diverse informații și scenarii de la oamenii din jurul tău, în locurile aglomerate, pe rețelele de socializare sau în diverse alte circumstanțe. De aceea este întotdeauna important să ne amintim că nu toate informațiile sunt corecte, asta deși, de mulți ani, ucrainenii s-au obișnuit să fie bombardați cu valuri și valuri de informații și, în consecință, cei mai mulți dintre ei sunt capabili să prelucreze și să analizeze, înainte de a le „consuma”, informațiile primite. Cu toate acestea, în vremuri de război, psihicul uman își arată limitele și slăbiciunile, persoanele devin mult mai vulnerabile decât de obicei iar propaganda își crește presiunea, recurgând la un rețetar divers.

Metodele pe care le voi descrie mai jos au fost dezvoltate, inițial, pentru a fi utilizate împotriva inamicului de pe câmpul de luptă, dar în ultimii ani, publicul țintă au devenit civilii. În general, există trei tipuri de propagandă: Albă: nu permite denaturarea faptelor în scopuri politice, Gri: permite distorsiuni minore ale faptelor și Neagră: permite orice denaturare a realității în vederea atingerii obiectivelor.

În cele ce urmează voi analiza metodele la care recurge propaganda neagră, metode cu care oamenii se confruntă în fiecare zi astăzi. Evident, propaganda rusească folosește din plin toate aceste metodologii. 

1. Metoda „heringului putred”

Se alege o acuzație complet falsă și conformă cu partitura urmărită – important este ca acuzația să fie cât mai mizerabilă și mai scandaloasă. Scopul propagandei nu este, nici pe departe, confirmarea sau infirmarea respectivei acuzații, ci provocarea și regizarea de discuții aprinse în jurul acesteia. De îndată ce o acuzație devine subiect al dezbaterii publice, inevitabil apar susținători și oponenți, experți peste experți. Și indiferent de opiniile acestora, mai mult sau mai puțin autorizate, mai mult sau mai puțin conforme cu realitatea, toți cei amintiți vor rosti numele acuzatului din nou și din nou, punându-l în legătură cu aceeași acuzație abjectă și scandaloasă. Astfel, „heringul putred” este ”frecat” treptat de ”hainele” persoanei acuzate, până când, finalmente, duhoarea începe s-o urmeze pretutindeni.

2. Metoda „marii minciuni”

Această metodă constă în a servi audienței cotată cu gradul maxim de încredere (adică audienței captive) o minciună atât de mare și de nerușinată încât victimele să nici nu se mai gândească la veridicitatea enunțului. Scopul predilect al acestei metode este acela de a genera o undă de șoc, de a provoca o teamă puternică, care ulterior va influența opiniile cititorului sau ale telespectatorului pentru o lungă perioadă de timp, contrar oricăror argumente ce țin de logică, rațiune și bun simț. 

3. Metoda „dovezilor absolute”

În loc să prezinte dovezi și argumente logice în sprijinul tezelor rostogolite, propagandiștii prezintă publicului, în mod sistematic, numai și numai situația de care trebuie să fie convins. Această situație e prezentată la modul obsesiv ca fiind ceva de la sine înțeles, propagandiștii insistând că ideile prezentate de ei s-ar bucura de o mare susținere din partea populației. Asta pentru că psihicul uman reacționează la așa-zisa opinie a majorității, mulți ajungând să fie de acord cu ce li se prezintă doar pentru a aparține de această sferă pe care ei o consideră ”majoritară” și vor să i se alăture. O metodă clasică este aceea de a publica diverse tipuri de așa-zise sondaje de opinie care identifică anumite majorități și trenduri pe anumite probleme. Cifrele prezentate pot fi pur și simplu născocite în funcție de obiectivele propagandistice avute în vedere.

4. Metoda „eroului necunoscut”

Indiscutabil, orice război este crud, inuman și lipsit de sens pentru oamenii obișnuiți, prinși între ororile frontului, așa că, implicit, războiul provoacă și o rezistență remarcabilă a psihicului, rezistență care este dusă la extrem de grija pentru viețile celor dragi și pentru propria viață. Și frica joacă un rol esențial, desigur. Propaganda știe prea bine că această rezistență trebuie contracarată prin stârnirea unor alte emoții puternice. De aceea, pentru propagandă nu există o armată de invadatori sau ocupanți – există doar armate de eliberatori și salvatori. La urma urmei, singura modalitate de a învinge rezistența unei persoane la ideea de război este de a-i da iluzia unei lupte pentru valori morale înalte, care se presupune că ar justifica inumanitatea și atrocitățile războiului. 

5. Metoda „Goebbels” (sau repetiție multiplă)

Impunerea informației dorite are loc prin repetarea ei constantă și persistentă. Evident, se aplică principiul „o minciună repetă de o mie de ori devine adevărată”. Sau ”Murdăriți, murdăriți, până la urmă tot va rămâne ceva!”.

6. Metoda „jumătăților de adevăr”

În forma lor pură, minciunile rămân la suprafață și până la urmă pot fi respinse cu ușurință. Însă, dacă amesteci minciunile cu jumătăți de adevăruri și cu adevăruri marginale, irelevante pentru întreg, care însă par a susține ficțiunea în puncte-cheie, poți obține o eficientă armă destinată înrobirii mintale. În general, această metodă presupune rostogolirea a mai multor afirmații, dintre care unele sunt neapărat binecunoscute sau ușor de verificat, în timp ce altele, cele care contează cu adevărat pentru propagandă, sunt fie distorsionate, fie omise. Jumătățile de adevăr atrag un soi de noblețe falsă – nu e nevoie să le respingi și, cu cât este mai mare doza de adevăr fluturată prin fața cititorilor sau a telespectatorilor, cu atât este mai periculos întregul propagandistic revărsat.

7. Metoda „Horror” sau ”a răului celui mai mic”

Conform acestei metode, propaganda se joacă perfid cu mințile oamenilor, prezentându-le două rele: una este mare, neapărat înfricoșătoare și teribilă, iar cea de-a doua este puțin mai mică și, prin urmare, e intuitiv mai acceptabilă decât cea dintâi. Această metodă este folosită deseori pentru a controla opinia publică, cel mai adesea pentru a justifica acțiunile toxice sau de-a dreptul criminale ale unor indivizi sau ale unor state (în mod ideal, populația ar trebui să aleagă independent ”răul cel mai mic”, fără ca acesta să fie decis de propagandă, în mod premeditat). Metoda (cu multiplele sale variațiuni) presupune și o inversare a conceptelor de ”rău” și ”bine”. 

8. Metoda „40-60”

Această metodă premeditează bombardarea publicului țintă cu informații partajate astfel: 60% din informații respectă o oarecare veridicitate și argumentație, în timp ce 40% din content este dezinformare de cea mai joasă speță.  Un exemplu ilustrativ în acest sens a fost oferit de un post de radio nazist din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (o stație Goebbels, firește), care a fost destinat ascultătorilor britanici și americani. Mulți dintre aceștia credeau că ascultau presa britanică, aflând abia la finalul războiului că respectivul post de radio făcea parte din propaganda de război a lui Hitler.    

9. Metoda primului care lovește  

Vorbiți primii în fața oamenilor și de multe ori veți avea șansa de a vi se da dreptate în mod implicit. Psihologii avertizează că, atunci când o persoană primește informații contradictorii pe care nu le poate verifica, în multe cazuri ea va crede ceea ce a auzit prima oară. Mai mult, o schimbare a opiniei deja formate e foarte problematică în astfel de cazuri. De altfel, munca tuturor instituțiilor media se bazează pe acest principiu: pentru jurnaliști este important să transmită/publice informațiile mai repede decât concurenții lor, e esențial să fie primii.  Un efect al primei lovituri este vizat și în timpul scurgerilor de materiale compromițătoare. Printr-o astfel de mișcare, persoana care aduce acuzațiile pare a avea întotdeauna dreptate în timp ce acuzatul pare a fi cu siguranță vinovat. 

„Publicul preferă întotdeauna să creadă cel puțin 90% dintr-o acuzație nedovedită, mai degrabă decât să o respingă, chiar dacă o respingere e 100% justificabilă”, a spus Adolf Hitler.

10. Metoda atingerii efectului scontat printr-o așa-zisă ”prezență”

E un truc menit să introducă publicul într-o realitate paralelă pe care propaganda vrea să o arate. Metoda e folosită și de ”jurnaliștii” care mint că ar transmite de la locul diverselor bătălii, folosind acustică de front (împușcături, zgomote specifice unei confruntări armate) pentru a da impresia unei prezențe efective, fapt care îl face pe telespectator să se simtă în mijlocul unor evenimente care nu au loc, nebănuind că ceea ce i se servește e doar un truc. Această tehnică este folosită și la filmarea reclamelor. Sunt puse în scenă evenimente și diverse momente emoționale cu scopul atragerii cumpărătorilor, dar acestea nu au nici cea mai infimă legătură cu adevărul. De exemplu, actorii pretind sau sugerează că sunt „din popor”, fac pauze sau se bâlbâie superficial ca și cum și-ar ”proba” incertitudinea, pentru ca mai apoi să fie convinși de un produs ce e prezentat de parcă ar fi rupt din Rai. Metoda e primitivă, e-adevărat, dar rămâne foarte eficientă.  

11. Blocajul informațional

Metoda este de a elimina capacitatea inamicului de a-și declara și explica public pozițiile și acțiunile. Evident, acest tip de propagandă este indisolubil legat de impunerea unei dominații de factură informațională. Bunăoară, se creează un anumit vid asupra anumitor probleme, după care autoritățile oferă informații despre acestea într-un mod non-alternativ, pozând în pozitive și săritoare în ajutorul oamenilor, deși chiar ele au generat cenzura.

Desigur, metoda blocării informaționale este folosită cu predilecție și în campaniile electorale. Unele instituții media creează furori doar în apropierea candidatului dorit, adversarului nici nu i se oferă posibilitatea de a vorbi, de a răspunde la diversele atacuri. Uneori îl prezintă pe adversar în unele imagini, dar nu îl lasă să vorbească, nu i se difuzează explicațiile. Pe fundal răsună doar cuvintele reporterului propagandist, comentând în conformitate cu partitura urmărită. În prezent, presa de stat din Rusia nu permite punctele de vedere exprimate în mod oficial de alte state. Și în general nu permite alte puncte de vedere decât cele ale Kremlinului. 

12. „Martorii oculari” ai evenimentului

Ideea este simplă: fie găsești martorii oculari „potriviți” care să-ți spună exact ce ai nevoie pentru a hrăni audiența, fie editezi trunchiat interviurile oferite de diverse persoane și ajungi la prezentarea unor ”realități” paralele cu orice realitate. În acest caz se folosește din plin metoda de creare a unei camere de rezonanță emoțională (cel mai mare efect au copiii care plâng, bătrânii furioși și tinerii cu dizabilități). Numele ”martorilor oculari” sunt cel mai adesea ascunse, alteori aveam de-a face cu numite fictive. Scopul este acela de a ajunge la subconștientul telespectatorului. Trișate cu emoții brute, filtrele psihicului pot fi înșelate, oamenii ajungând să-și însușească informații fără a identifica falsitatea acestora.  

13. ”Faptul împlinit” și ”adevărul” bătut în cuie 

 În acest caz dezinformarea este prezentată publicului ca un fapt împlinit. În fapt, se vizează obținerea consimțământului prin prezentarea de minciuni. Metoda este folosită în numeroase așa-zise ”știri”, în prezentarea rezultatelor sondajelor și ale diferitelor studii, dar și în domeniul publicitar. Tehnica e psihologică și se bazează pe faptul că oamenii gândesc cel mai adesea în stereotipuri de genul: nu există fum fără foc, iar dacă o spune presa, atunci așa este.De exemplu, repetarea expresiei „autoritatea partidului X crește rapid”  poate face ca o persoană să se simtă într-o anumită minoritate – drept urmare, ar putea dori să se alăture majorității de dragul unui confort interior. Efectul este sporit dacă sugestiile și indicațiile provin de la actori, politicieni, oameni de afaceri sau de la diverse alte persoane publice.

14. Rescrierea istoriei

Metoda se bazează pe distrugerea memoriei istorice colective a societății și presupune un impact pe termen lung. Unele persoane sunt capabile, sub influența propagandei, să renunțe la informațiile adevărate la care au ajuns pe baza experiențelor personale și să preia informațiile distorsionate ce le sunt insuflate din exterior. Sursele de manipulare includ cărți, mass-media, materiale provenite de la așa-zise ”cursuri”, producții de teatru și filme. Povestea este prezentată în subtextul potrivit, de cele mai multe ori fiind întoarsă cu susul în jos.Regizorului britanic Ken Loch obișnuia să spună: „Este important ca istoria să fie scrisă de noi, pentru că cine scrie istorie controlează prezentul”.

15. Când comentatorul e rege și Dumnezeu 

Scopul este acela de a crea un context în care gândurile unei persoane să se îndrepte în direcția dorită de tine. De regulă, mesajul este prezentat dintr-un unghi definit cu strictețe, împreună cu interpretarea comentatorului, care servește telespectatorului o explicație rezonabilă a ceea ce se întâmplă. În această metodă de propagandă, comentatorul este rege și Dumnezeu, iar efectul și influența informațiilor depinde de mișcările sale, de timbrul vocii, de gesturi, de expresii faciale și de diverse alte nuanțe. De asemenea, este importantă o structurare corectă a textului, astfel încât mesajul să își certifice eficiența. 

16. „Opriți hoțul!”

Când un vinovat real simte că expunerea lui este aproape, se apucă să strige cel mai tare despre cele întâmplate, pentru a abate suspiciunea într-o altă direcție. Astfel, manipulatorul se pierde în mulțime, ba chiar se ascunde în aceeași barcă cu urmăritorii săi.