Ori de câte ori se întâmplă să scriu despre Aurel State sunt năpădit, inevitabil, de emoții și sentimente amestecate. E un titan al rezistenței anticomuniste, cu 12 ani petrecuți în lagărele siberiene, fiindcă a refuzat categoric să-și încalce jurământul față de Patrie și Rege, urmați de alți 8, abominabili, în Gulagul de ”acasă”, care se va dovedi, pentru numeroși eroi ai Armatei Regale, mai crâncen și mai letal decât Siberiile de gheață.
Călcat în picioare săptămâni în șir de criminalul psihopat Gheorghe Enoiu și de brutele lui acefale, în anchete ale căror chinuri întrec orice închipuire, în cugetul lui Aurel State încolțește gândul sinuciderii, pentru a nu fi folosit de securiști, prin ”mărturii” smulse sub cea mai bestială tortură, împotriva altor nevinovați. Nici mai mult, nici mai puțin, tânărul își îmbrâncește gardienii și urcă, parcă zburând, scara de incendiu, și se aruncă în gol de pe acoperișul Securității Uranus, dorindu-și cu toată ființa să moară. Înălțimea e considerabilă (câteva etaje), impactul îl zdrobește de scările de piatră și îi produce aproximativ 120 de fracturi, consemnate la dosar, dar, grație unui adevărat miracol, rămâne în viață, bântuit de faptul că l-a refuzat moartea. Urmează ani grei de temniță pe care-i execută fără să se plângă, infirm și bolnav, pradă unor dureri permanente, până în ꞌ64, fiind eliberat de la Aiud, în ultimul lot, cel al nereeducaților, rămânând de nezdrobit de-a lungul reeducării coordonate de criminalul Gheorghe Crăciun.
Hăituit și supravegheat în permanență de Securitate, State va lăsa posterității o lucrare fundamentală a cărei valoare e inestimabilă în orice sistem de referință – ”Drumul Crucii”. Eroul Aurel State avea să moară la 19 noiembrie 1983, pe un pat de spital, oficial din pricina unui ulcer perforat, existând însă suspiciuni rezonabile că a fost asasinat de Securitate. Întreaga sa viață a pășit pe drumul Calvarului.
Anul acesta, în aprilie, s-au împlinit 100 de ani de la nașterea fostului deținut politic, așa că suntem în plin Centenar Aurel State, iar în curând, pe 19 noiembrie, vom comemora 38 de ani de la plecarea sa la Domnul. Aceasta e povestea lui.
Aurel State s-a născut la 29 aprilie 1921, în Godeni, Muscel, fiind primul dintre cei patru copii ai țăranilor Ion și Elisabeta. După ce urmează cursurile Școlii Normale din Câmpulung (1932-1940), se înscrie la Școala Militară de Ofițeri de Rezervă din Ploiești.
”În 1942 pleacă pe front în linia întâi, luptând în Batalionul 1 Vânători de Munte, trupele de elită ale Armatei Române de atunci. Se remarcă în bătăliile pentru cucerirea Sevastopolului și este decorat cu Virtutea Militară, cu Ordinul Mihai Viteazul, cea mai ilustră decorație românească de război, și cu Crucea de Fier. Fiind rănit în patru rânduri, este trimis de două ori în țară, dar, de îndată ce se restabilește, cere întoarcerea pe câmpul de luptă și, după ce soarta Frontului de Răsărit este pecetluită, în pofida faptului că e avertizat că merge la pieire sigură, se consideră dator să lupte până la capăt pentru cauzele pe care le asumă, fie și pierdute”, punctează Anca Crivăț, în Prefață la ”Drumul crucii. Amintiri de pe front și din gulaguri”, Editura Rost, 2014.
Aurel State cade prizonier în Crimeea, la 12 mai 1944, în aceeași perioadă cu Aurelian Gulan, la rându-i strălucit ofițer al Armatei Regale, care peste ani avea să-l descrie pe State: ”un sublocotenent tânăr, un copil ca și mine... cu o privire angelică, o arătare biblică”. Tot atunci cade prizonier și George Fonea, care va deveni poetul prizonierilor români din URSS. Alături de numeroși alți eroi ai Armatei Regale, vor cunoaște oroarea lagărelor siberiene. Condamnat la 25 de ani și azvârlit în Gulag, Aurel State va executa 12, trecând prin Gorki, Oranki, Simferopol, Vorkuta, Donbass, Stalingrad și Sverdlovsk, dar probabil că abominabilul itinerariu va fi fost mai amplu.
De-a lungul anilor de calvar, le va trimite călăilor sovietici o serie de memorii incisive prin care va demonta acuzațiile mincinoase de ”criminal de război”, singura ”culpă” a lui State și a eroilor asemeni lui fiind că au ales să respecte onoarea și jurământul față de Patrie și Rege:
”Luptasem expus morții, ca și adversarul – dovadă cele patru răni, dar nu dădusem o palmă celor fără apărare și totuși, în numele justiției unei mari puteri, eram trecut în rândul nelegiuiților”. (”Drumul crucii. Amintiri de pe front și din gulaguri”, partea a II-a, ”La apa Vavilonului”).
După 12 ani de suferințe și umilințe siberiene, timp în care cei mai mulți și-au lăsat oasele pe acolo, Aurel State și ceilalți eroi supraviețuitori ai Armatei Regale sunt repatriați, dar asta doar pentru a intra în Gulagul de ”acasă”, care avea să se dovedească chiar mai crâncen și mai letal, pentru numeroși militari de carieră, decât Siberiile de gheață.
Pentru a înțelege diferența de optică a autorităților comuniste genocidare de la București, comparativ cu alte zone ale Europei, situate dincolo de Cortina de fier, scriitorul și fostul deținut politic Alexandru Mihalcea contextualizează, în volumul ”Călău și victimă” (Editura Ex Ponto, Constanța, 2015):
”După întrevederea lui Adenauer cu Hrușcov și Bulganin, în septembrie 1955, ultimii prizonieri germani au fost repatriați. Celor ajunși în Republica Federală Germană li s-a organizat o primire triumfală; au fost supuși unor examene medicale complexe, iar cei bolnavi au fost internați în complexul de spitale pentru boli de detenție de la Bayreuth, fiecare caz a fost examinat cu atenție și soluționat, oamenii reintrând în normalitate.
Repatrierea spaniolilor supraviețuitori ai celebrei Divizion Azul, Divizia Albastră, formată exclusiv din voluntari care luptaseră pe frontul Leningradului și având printre comandanți pe legendarul căpitan Palacios, s-a făcut pe bordul unei nave franceze pe care s-au îmbarcat la Odesa. În patrie, guvernul franchist le-a organizat o grandioasă primire oficială după ce zeci de mii de oameni veniseră să asiste la acostarea vaporului”.
Însă eroii Armatei Regale (decorați pe toate fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial) vor fi primiți în țară, în 1955, ca niște ”dușmani ai poporului”, pornind de la drumul de întoarcere, în cele mai umilitoare lipsuri și condiții, până la ostracizarea lor permanentă și la asmuțirea copoilor Securității, în vederea fabricării unor dosare în conformitate cu tiparele vremii. Lui State i se deschide, evident, un mizerabil dosar de ”legionarism” – marea obsesie a comuniștilor și a Securității (scoasă de la naftalină și în zilele noastre) –, deși nu exista nici cea mai mică dovadă în acest sens.
Deschid o scurtă paranteză, pentru o mai bună înțelegere a situației. Pe când avea doar 18 ani, în 1939, Siguranța carlistă îl suspectase pe Aurel State, de asemenea, de ”legionarism”, pe atunci, în timpul dictaturii lui Carol al II-lea, o astfel de acuzație fiind la modă, chiar dacă nu devenise la fel de obsesivă ca mai târziu. Adolescentul avea să fie arestat și torturat timp de o săptămână, însă zbirii Siguranței au fost nevoiți să-l elibereze, întrucât nu au avut probe pentru a-l pune sub acuzare. Chiar și așa, eticheta de ”legionar” – repetăm, fără nicio susținere, fiindcă învingătorii o lipesc unde vor – îl va urmări și în anii războiului, deși nimeni nu i-a putut reproșa vreodată ceva concret.
Însă Securitatea nu avea nevoie de dovezi, nici măcar de indicii sau fapte, ci doar de victime, cât mai multe victime. Așa că lui Aurel State îi este fabricat un dosar de ”legionarism”, în care mai e acuzat, potrivit acelorași tipare ale epocii, de ”agitație dușmănoasă” și ”activitate contrarevoluționară” – stereotipuri paralele cu orice realitate care au stat la baza sutelor de mii de condamnări politice (a se citi poliție politică) și la temelia genocidului comunist. Acuzațiile aduse lui State sunt la fel de ”reale” ca cele de ”criminal de război” pe care i le puseseră în cârcă criminalii sovietici.
Drept urmare, Aurel State e arestat cu brutalitate chiar din Preventoriul studențesc TBC, unde se internase pentru a-și trata o cavernă în plămân dobândită în Siberia, după ce fusese admis primul la secția de germană a Facultății de Limbi Străine din București. Avea 34 de ani, viața i se frângea din nou și din nou.
State ajunge la Securitatea Uranus, unde încape pe mâinile lui Gheorghe Enoiu, șeful Serviciului Anchete Penale din cadrul Direcției a VIII-a a Securității. E torturat abominabil de zbirii acestuia, dar și de Enoiu personal (poreclit ”Măcelarul de la Interne” întrucât obișnuia să își acopere cămașa cu un cearceaf, pentru a nu se păta cu sângele victimelor călcate în picioare).
Desfigurat în bătăi și cazne, ajuns în celulă, între anchete, tânărul devine bântuit de ideea sinuciderii:
”Am început să gândesc și să răzgândesc ideea de a ieși din scenă, pentru a împiedica folosirea mea împotriva oamenilor; chiar dacă negai că l-ai fi cunoscut pe cel de care erai întrebat, el tot ajungea să fie suspect. (...)
După două săptămâni de deliberare, soluția autonimicirii îmi păru logică și meritată. Dar cum? Încercarea repetată de a mă îneca cu apa de băut nu duce la pierderea reflexelor de închidere a unor supape. (...) Tot ieșirea la aer îmi sugera soluția: de acolo, ‹din cer› și, pe scările de piatră, te faci țăndări ca un pahar!”. (”Drumul Crucii. Amintiri de pe front și din Gulaguri”)
Hotărât să-și curme viața pentru a nu fi folosit de Securitate împotriva altor nevinovați, după ce eșuează prin alte metode, una mai disperată ca alta, tânărul decide să încerce să se sinucidă cu ocazia unicului prilej când e scos la ”plimbare”. Deși e pentru prima oară în acel spațiu, Aurel State dă dovadă de sânge rece, orientându-se perfect – împinge gardianul și o rupe la fugă spre scara de incediu, pe care o urcă în cea mai mare grabă, parcă zburând. E convins că are întâlnire cu moartea și e împăcat cu alegerea făcută.
Nici mai mult, nici mai puțin, State se aruncă în gol, fără să stea pe gânduri, de pe acoperișul Securității Uranus, dorind cu toată ființa să moară zdrobit de scările de piatră. Deși înălțimea e considerabilă (câteva etaje), tânărul se face zob, însă rămâne în viață, consternat că moartea îl refuză. E un miracol faptul că încă mai respiră. Iată cutremurătoarea mărturie a lui Aurel State:
”Oasele se fărâmaseră în mine cum se fărâmă în traistă covrigeii colindați pe care ai căzut urmărit de zăvozi. Zăbrelele și zăvoarele erau tefere însă! M-aș fi întors spre ‹singurul prieten› – moartea –, dar încercările de a-mi vedea însoțitorul față către față depășeau registrul durerii pe care o purtam în loc de trup”.
Ajuns pe un pat mizerabil al spitalului-penitenciar Văcărești, tânărul își va face bilanțul impactului cu piatra:
”Fractură de bază de craniu, de coloană, tibio-tarsiană (dreaptă), cocso-femurală (stângul), mai multe fracturi de bazin, plus zdrobirea zonei carpiene și meta-carpiene (stânga)”.
Deși avea aproximativ 120 de fracturi în el, fapt consemnat chiar de securiști, fiind în imposibilitatea de a se deplasa și pradă unor dureri de neînchipuit, care aveau să-l urmărească, la diverse intensități, întreaga viață, Aurel State urma să fie condamnat, într-un proces-mascaradă, la 18 ani de temniță grea. Toate acuzațiile care i se aduceau erau minciuni sfruntate, la fel de false ca acuzația de ”criminal de război” dictată de URSS.
De la penitenciarul Văcărești va fi transferat la infirmeria Fortului 13 Jilava, unde agonizau bolnavii ce boliseră îndelung pe secții sau în Reduit. Secvențele lăsate de Aurel State zugrăvesc, în câteva cuvinte, oroarea ”infirmeriei”, unde tratamentele medicale adecvate erau inexistente. Pe patul neetajat ”zăcea, fără saltea, un bărbat între două vârste (...) Peretele, deasupra patului, până sub tavanul scund, era pătat cu sânge și mucozități gălbui”. Să nu uităm că Jilava a fost un etalon al cruzimii.
Își revine doar parțial și extrem de greu după săritura în gol, mereu bântuit de faptul că a fost refuzat de moarte, încercând să pătrundă misterul vieții ce îi palpită în trupul infirm. Fusese salvat de la păcatul autonimicirii, e unicul gând ce-l împacă. Va purta cârje și va suferi cumplit în bolgii ale durerii și morții, executând 8 ani din sentință. În pofida situației medicale și a celor mai criminale condiții carcerale, Aurel State a rămas întotdeauna o pildă luminoasă de curaj, demnitate și îndârjire, refuzând orice fel de compromis, cât de mic, cu autoritățile comuniste genocidare.
Fiind etichetat drept ”legionar”, State își va petrece ultima perioadă a detenției la închisoarea Aiud, unde sadicul comandant Gheorghe Crăciun coordona diabolica-i reeducare, nu violentă, ca cea de la Pitești și Gherla, dar la fel de mortală pentru suflete, presupunând privațiuni, izolări și umilințe teribile, în fața cărora deținutul a rămas tare ca o stâncă. Puțini, foarte puțini au fost cei care au reușit să ducă până la final o cruce ca asta. Drumul Crucii nu este pentru oricine. De notat că, la Aiud, State a intrat de patru ori în greva foamei – și asta după aproape 20 de ani petrecuți în Siberia și în Gulagul autohton! E important de conștientizat că Aurel State va fi fost un prototip emblematic al luptătorului anticomunist, al rezistentului neîmblânzit care nu abdică de la idealurile sale, rămânând consecvent principiilor, indiferent de consecințe. A privit de prea multe ori moartea în ochi pentru a-și mai putea pleca privirea în fața oamenilor, cu atât mai puțin în fața comuniștilor.
Într-un interviu pe care mi l-a acordat în urmă cu niște ani, regretatul scriitor și fost deținut politic Marcel Petrișor (mărturisitor esențial) mi-a relatat un episod care spune enorm despre personalitatea lui Aurel State. Vă prezint fragmentele amintite:
Răzvan Gheorghe: Cine a mai rezistat total presiunilor de la Aiud?
Marcel Petrişor: George Manu a rezistat, prinţul Alexandru Ghica a rezistat, nea’ Petrache Ţuţea a rezistat – fiindcă beneficia de un regim mai slobod de la Gheorghe Crăciun, doar fuseseră prieteni în tinereţea clujeană –, Aurel State a rezistat...
Răzvan Gheorghe: Nae Cojocaru?
Marcel Petrişor: Din păcate, Nae Cojocaru a căzut chiar în cea din urmă clipă, cu puţin timp înaintea eliberării la care aproape că nu mai speram. Dacă noi am fost eliberați în iulie ‘64, Nae a cedat prin mai...
Să ne-nțelegem, Nae Cojocaru a fost opozantul care, datorită revoltelor pe care le organizase la Aiud, a fost dat pe mâna lui Petrache Goiciu la Gherla. Drept pedeapsă, pentru că se încăpăţâna să nu se lase zdrobit, Goiciu l-a zidit de viu pe Nae Cojocaru într-o porțiune de celulă. Timp de nouă luni, bestia l-a hrănit pe o găurică şi l-a lăsat să putrezească acolo, sufocat de propriile dejecţii. Iată că, după ani în şir de rezistenţă la cel mai înalt nivel, Nae avea să cadă la Aiud, unde, până la urmă, a plecat urechea la „cântul” lui Crăciun, care îndeplinea rigorile Securității, şi a acceptat ideea reeducării.
Într-o zi, administraţia l-a trimis pe Nae în celula lui Aurel State cu scopul de a-l convinge să cedeze şi să-şi recunoască greşeala de a fi fost legionar. Am fost de faţă la acea întâlnire dezolantă și ne-a durât amarnic. Din momentul în care l-a văzut pe Nae, Aurel a înţeles rostul vizitei, dar nu a rostit nici un cuvânt şi l-a aşteptat pe acesta să deschidă gura. Numai că, atunci când a făcut-o, Aurel a spus un „Nu!” răspicat, dublat de un gest al mâinii ce trăda lehamitea absolută, iar Nae s-a prăbușit la picioarele lui şi a început să plângă în hohote. Însă Aurel State s-a sprijinit în cârje, l-a îmbrăţişat şi i-a întins obrazul, fiindcă ţinea enorm la el. „Iartă-mă!”, i-a spus Nae, şi-apoi a continuat: „N-am venit să te conving, ci doar să te îmbrăţişez şi să recunosc că m-ai depăşit. Vorkuta şi Karaganda, lagărele tale, au fost mai cumplite decât Kolîma mea...”.
Aurel State nu a mai spus nimic în afara acelui „Nu” categoric. Ţin minte că Nae Cojocaru încă mai plângea când gardianul l-a scos din celula noastră şi l-a dus îndărăt...
Răzvan Gheorghe: Măreţ acel „nu” rostit de Aurel State!
Marcel Petrişor: Măreţ, într-adevăr! Totuşi, gândiţi-vă că Aurel State primise bătăi cu nemiluita şi avea aproximativ 120 de fracturi în el! V-am spus, sunt unii oameni care te-nspăimântă prin chiar forţa exemplului de neatârnare pe care-l dau.
Fiindcă a respins cu demnitate toate presiunile exercitate de Gheorghe Crăciun la adresa sa pentru a recunoaște măcar regimul, Aurel State a fost eliberat în cel din urmă lot de după decretul din ꞌ64, alături de Arsenie Papacioc și Prințul Ghica.
În restul anilor care i-au rămas, cu o stare de sănătate întotdeauna problematică, durerile nedispărând niciodată, State a trăit solitar, la marginea societății comuniste, ostracizat și supravegheat în permanență de copoii Securității, dovadă numeroasele înscrisuri în acest sens. A locuit într-o garsonieră, ducând o viață la limita subzistenței, traducând ocazional din germană și rusă. O perioadă a fost profesor de limba germană, foștii elevi amintindu-și cu drag de el.
Mărturisitor prin excelență, îndârjit să reziste până la ultima-i răsuflare, Aurel State scrie în secret manuscrisul inestimabilului volum ”Drumul Crucii”. Urmărit fără intermitențe, securiștii intervin în forță și-l arestează, fiind anchetat și torturat din nou în legătură cu trimiterea unei copii a manuscrisului în Germania.
Eroul Aurel State avea să moară la 19 noiembrie 1983, de ulcer perforat, pe un pat de spital. Întreaga sa viață a pășit pe drumul Calvarului. A murit, într-adevăr, din cauza bolii? , s-au întrebat nu puțini foști deținuți politici, printre care și domnul Alexandru Mihalcea, scormonind în tenebrele unei povești încă neelucidate. Nu este deloc exclus ca manuscrisul ”Drumului Crucii” să fi reprezentat cheia de boltă pentru înțelegerea episodului.
”Aceste memorii, pentru care autorul a intrat din nou în colimator și au fost plătite cu viața, erau căutate pentru că anonimul care le-a scris era departe de a fi un caz oarecare”, a scris odinioară Ileana Mălăncioiu, reputata colaboratoare a lui Aurel State la traducerea volumului ”Sfârșitul bufnițelor” de Hans Magnus Enzensberger.
