În perioada ocupației sovietice, locuitorii RSSM-ului, ca și cei din alte ”republici”-colonii, erau educați de regim în spiritul superiorității așa-zisei ”națiuni titulare ruse”, iar în sfera socială, publică, administrativă ș.a.m.d., limba rusă era declarată (și decretată) drept ”superioară”, și într-un fel sau altul, a devenit obligatorie pentru toți. 

Aceste norme, devenite cutume în societățile din tot ”lagărul socialist”, încurajau mariajele dintre băștinașii din ”republicile”-colonii sovietice și alogenii ruși plantați acolo de Moscova. ”Tătucii” de la Kremlin știau că, pe fundalul unor măsuri de discriminare pozitivă și negativă (limitarea limbilor locale sau, invers, oferirea de avantaje optanților limbii ruse) promovate în respectivele societăți, rusificarea la scară largă nu va fi decât o chestiune de timp, și va funcționa, de această dată voluntar, mult după procesele represive de deznaționalizare și dincolo de ceea ce numim sfera publică și administrativă. 

O țintă specială a Kremlinului a fost căsnicia, familia, locul de unde rusificarea trebuia să înceapă din pruncie. Din același loc dragostea dădea naștere unei alte ”iubiri” – cea față de Rusia și cultura rusă. Și lucrurile nu s-au schimbat la moldovenii de la Est de Prut, adică la românii-basarabeni al căror spirit mai ospitalier ca al altora, și mai omenos de fapt, a rămas o trăsătură distinctă, 

Asta ne-a fost veriga slabă dintotdeauna, maleabilitatea, dacă ar fi s-o exprimăm într-un cuvânt, tocmai trăsătura de care avea nevoie și de care a profitat Kremlinul ca să ne împileze pe mulți ani înainte. Așa ceva nu a fost posibil, cel puțin la o asemenea scară uriașă, în Țările Baltice, acolo unde estonii, letonii și lituanienii au știut să-și apere demnitatea și să-și țină la adăpost ființa națională. 

Nici după 33 de ani de la destrămarea Imperiului Sovietic românii-basarabenii nu s-au învățat să zică “Niet!”. Basarabenii și basarabencele căsătoriți cu minoritari ruși (rusoaice) din R. Moldova ori cu ruși (rusoaice) din Federația Rusă, din inimoasa lor blajinătate sau slăbiciune de caracter, nu știu să-și impună principiile de viață naționale, românești în familie, acceptând ceea ce noi numim deznaționalizarea voluntară. 

După 33 de ani de la destrămarea Imperiului Sovietic, majoritatea copiilor din familiile mixte moldo-ruse sunt dați la școli și licee cu predare în limba rusă, iar asta pentru că un părinte îl convinge pe celălalt că limba și cultura rusă sunt superioare limbii și culturii românești. Uneori, nici nu e nevoie să îl convingă cineva, căci, bietul de el, încă mai trăiește cu frica, sau poate cu obsesia ”națiunii titulare”.

Cea mai accentuată rusificare și deznaționalizare din spațiul post-sovietic poate fi întâlnită în Kazachstan, acolo unde prima limbă pe care o aud majoritatea nou-născuților în casă este rusa. Kazahii, frații noștri de suferință, s-au dovedit chiar mai ”maleabili” decât noi, iar Kremlinul a profitat și profită în continuare de asta: anual, o serie de noi școli și alte instituții de învățământ cu predare exclusiv în limba rusă își deschid porțile în Kazachstan. 

O întrebare de final pentru moldovenii de la Est de Prut: asta e ceea ce vă doriți și voi în R.Moldova? Adică, în Basarabia noastră?