Podul.md vă prezintă, în exclusivitate, emoționantele relatări ale adolescentului Petru Ciobanu (15 ani), elev la Chișinău, în clasa a IX-a, despre modul brutal și iremediabil în care tragedia de la Colectiv i-a afectat viața și întreaga familie, după ce tatăl său (Daniel Ciobanu) a murit în spital, ca urmare a arsurilor suferite în clubul bucureștean. 

Așa cum veți remarca, în pofida vârstei, Petru este foarte matur în gândire. Momentul Colectiv a fost și momentul morții copilăriei lui. Petru știe prea bine cine sunt vinovații pentru moartea tatălui său și a altor 64 de semeni nevinovați – pe de-o parte, proprietarii clubului și firma care ar fi trebuit să asigure adecvat aspectele pirotehnice, pe de altă parte, fostul premier Victor Ponta și fostul ministru al Sănătății, Nicolae Bănicioiu, care au vrut să capitalizeze politic carnagiul, împotrivindu-se transportării victimelor în spitale din străinătate și asigurând public că au totul sub control. Acestora li se adaugă veșnicul Raed Arafat, menținut în funcție în pofida tuturor rateurilor soldate cu morți și victime de toate felurile. Dacă proprietarul și firma responsabilă de aspectele pirotehnice și-au primit condamnările, Ponta, Bănicioiu și Arafat ne rânjesc în nas, cel din urmă terorizându-i pe români și în perioada pandemiei Covid.     

Petru Ciobanu a atins mai multe teme în interviul video oferit jurnalistului basarabean Nicolae Chicu, în exclusivitate pentru Podul.md: sistemul educațional din R.Moldova, războiul din Ucraina, propaganda rusească în rândul tinerilor ș.a.m.d. (mai jos puteți viziona întreaga producție). 

În cele ce urmează vă prezentăm relatările referitoare la urmările tragediei de la Colectiv (în video le găsiți după minutul 45): 

”Îmi aduc aminte de acele momente când am aflat despre cele întâmplate. Aveam vârsta de 8 ani atunci, nu demult împliniți. Eram la sfârșitul vacanței de toamnă. În fiecare vacanță noi mergeam la București ca să-i vizităm pe bunici, jumătate din familia mea e acolo. Originile mele sunt de acolo, eu sunt născut la București și am trăit acolo o vreme. În acea vacanță nu fusesem în România. Fusesem mai devreme, în luna septembrie, pentru un week-end, nu în vacanța de toamnă. Tata locuia la București și plănuia să vină la noi, dar nu s-a mai întâmplat asta, pentru că a avut loc concertul de lansare de album al trupei Goodbye to Gravity, la Colectiv. Îl cunoșteau pe tata, profesia lui era de cameraman. A fost acolo ca să filmeze evenimentul. 

A doua zi după tragedie aveam să aflăm că starea lui era foarte gravă. Eram la școală. Mai devreme de terminarea programului a venit bunica să mă ia, nu mi-a zis absolut nimic. Eu eram fericit că plecam de la școală. Atmosfera era foarte tensionată și nu înțelegeam de ce.

Ne-am urcat în mașină eu, fratele meu, care avea 10-11 ani, și cu mama. Bunica a rămas să aibă grijă de gospodărie, iar noi am plecat la București, unde am ajuns după cinci ore și jumătate. E record. Niciodată n-am mai ajuns atât de repede la București.

Nu ne-au spus deodată ce se întâmplase. Ne-am oprit la noi acasă. Undeva peste o zi-două ne-au zis că tata este la spital și că a avut arsuri, dar ne-au zis că e ars doar pe mâini și pe picioare. Eu credeam că o să mergem la el la spital, că o să vorbim cu el și că o să fie totul bine, însă era în stare de inconștiență. 

Am ajuns în fața Spitalului de Arși (de pe Calea Griviței – n. red.) care se afla și încă se află într-o stare mizerabilă pur și simplu. Chiar dacă România este țară membră UE, o țară mult mai dezvoltată decât Republica Moldova, secția pentru arși a spitalului era mult mai prost dotată decât secția similară din Republica Moldova, care e o țară de șapte ori mai săracă decât România. 

Atunci am aflat că cei cu arsuri foarte grave trebuiau să stea în așa-numitele căzi cu argint. Este greu să îți imaginezi cum arată așa ceva. Argintul are proprietatea de a dezinfecta. Erau aduși acolo ca să nu facă septicemie. Spitalul avea o singură astfel de cadă. Poate mai existau și pe la alte spitale.

O săptămână zi de zi am stat în fața spitalului. Au venit prietenii, cunoscuții tatei. Acolo erau mulți oameni care aveau rude și prieteni în spital după tragedia de la Colectiv. Era o atmosferă foarte tensionată, știrile se țineau lanț. 

Din câte am aflat de la supraviețuitori, tata se afla chiar lângă acel stâlp de la care a izbucnit incendiul. (…) 

În nebunia aceea de club erau sute de oameni și doar o singură intrare – o ușiță. Geamurile fostei hale erau acoperite și închise. Ieșirea de urgență din cealaltă parte a clubului era ferecată cu lanț și lacăt. S-au îmbulzit toți să iasă. Oamenii ardeau de vii, fumul gros și foarte toxic a fost o altă mare problemă. Aerul acela încins le-a ars traheea. 

Din câte am înțeles, tata s-a numărat printre primele persoane care au fost scoase din club dar era printre cei mai afectați. A fost un val de nemulțumire privitor la modul în care funcționa serviciul de ambulanță al lui Raed Arafat. Foarte puține ambulanțe, multe victime au rămas întinse în stradă, le-a fost acordat ajutorul de către trecători, au fost duși de prieteni sau de către alții la spital, cu mașini personale. Asta nu este normal, fiindcă trebuie să existe anumite condiții pentru ca rănile astea să nu se infecteze. Arsurile grave se infectează imediat. Mulți au murit chiar în seara aceea, în incendiu. Restul, până la 65 au murit în spitale. 

Politicienii de la putere – probabil pe un criteriu politic, ca să arate că ei sunt în stare – nu au trimis victimele în străinătate. Primul ministru Ponta a zis că se descurcă, la fel și ministrul Sănătății de al cărui nume nici nu mai vreau să-mi amintesc (Nicolae Bănicioiu – n. red.). A fost o mare greșeală, dar nu doar atât, a fost o crimă, o crimă cât se poate de adevărată. România nu avea condițiile pentru a trata victimele unui așa accident groaznic. Dotările din spitale erau foarte slabe. 

Victimele erau pline de arsuri, care s-au infectat instantaneu. Au fost puse pe paturi de fier cu sârmă, paturi obișnuite de spital, câte 6-8 persoane într-un salon, pentru că astea erau posibilitățile. 

Noi știam că nu va fi bine, dar totuși nu credeam că tata va muri. Știam că trebuie să-l ducem în străinătate, însă costurile pentru asta erau foarte mari, undeva la 75.000 de euro cel puțin trebuiau să fie pe loc. 

Eram în fața spitalului și nu știam ce să facem. Sprijinul și posibila salvare au venit parcă de nicăieri. A apărut Gigi Becali, el a plătit un avion medical care să-l ia pe tata și să-l ducă în străinătate. O fată, Teodora, ar fi trebuit să plece în ziua de joi, înaintea tatei. Teodora a murit chiar în joia aceea. Noi eram cu speranțe foarte mari că tata va rezista și că va ajunge în străinătate, că se va trata și că va fi bine. Pe tata nu l-au mai scos ca să-l pregătească pentru transfer. Era joi, concertul avusese loc în urmă cu patru-cinci zile. Tata era deja gata, septicemia intrase peste tot și devenise de neoprit. Era intransportabil. Nu a mai ajuns în străinătate, deja totul era clar, deși noi am sperat până în ultima zi. 

Îl țin minte pe doctorul Matei Bogdan, tinerel, cum a ieșit și vorbea cu mama. Era venită cu noi luați direct de la școală, trecuseră multe zile, îl întreba cât va dura. Și i-a zis: ‹Până sâmbătă›. Sâmbătă la ora 7.00 dimineața tata s-a stins la spital, chiar dacă înainte cu două-trei zile avusese o perioadă mai bună, dând semne că începea să-și revină. Infecția a predominat. Undeva la 75% din traheea lui era arsă. Infecția s-a răspândit și deja a fost prea târziu pentru orice. Noi am aflat abia duminică, a doua zi. Ne-a fost foarte greu.

Înmormântarea a fost cu sicriul închis. A fost traumatizant pentru toți. Eram mic, nu conștientizam chiar tot ce se întâmpla, probabil trauma a fost mai mică la mine decât la restul familiei, dar cu timpul au început să iasă la suprafață cicatrici. Le-am depășit cu ajutorul familiei.  

Cum a acționat statul român la această situație a fost un test picat. Statul român a plătit despăgubiri, dar mai bine își făcea treaba și tata ar fi fost acum cu noi”.