Publicistul basarabean Gheorghe Mărzencu avertizează, pe Facebook, că eventuala organizare a unui așa-zis referendum în R.Moldova privitor la înlocuirea oficială a așa-zisei ”limbi moldovenești” cu limba noastra cea română nu ar fi decât o deturnare de factură rusească a acestei probleme esențiale.  

”În cazul referendumului în problema limbii, se cam amestecă orzul cu gâștele. Poporul, iubit de noi toți, ar putea să dea greș, de data aceasta. Pentru că, dacă extindem logica lucrurilor, nu poporul trebuie să-i spună medicului – asta-i aspirina și astălaltă e adrenalina.

Denumirea limbii este un apanaj al specialiștilor lingviști, nu al matematicienilor, inginerilor sau șoferilor, și chiar nici al doctorilor. Iar lingviștii aceștia au tras demult verdictul: limba vorbită și scrisă de noi se numește LIMBA ROMÂNĂ”, punctează domnul Mărzencu, ale cărui comentarii le prezentăm în cele ce urmează: 

”Limba Română și democrația ne-absolută

Zilele curente, s-a auzit de o intenție salutabilă a guvernării, precum că va da curs unei legi, după care tot uzul textual din spațiul public cu noțiunile „limba moldovenească”, „limba de stat” etc. va fi înlocuit cu idiomul „limba română”, care va figura și în constituție. E foarte bine! Pe dreptate! Întrebarea e de ce abia acum se realizează lucrul acesta?

Oricum, în societate se întâlnesc opinii contradictorii față de schimbarea ce se așteaptă. Unii propun să se organizeze un REFERENDUM, în care „să întrebăm poporul” ce denumire a limbii să avem. Ar fi democratic, spun ei, iar tot ce-i democratic este adevărul vieții. 

Am răspuns unui prieten, care nu este pianist, că, în cazul referendumului în problema limbii, se cam amestecă orzul cu gâștele. 

Poporul, iubit de noi toți, ar putea să dea greș, de data aceasta. Pentru că, dacă extindem logica lucrurilor, nu poporul trebuie să-i spună medicului – asta-i aspirina și astălaltă e adrenalina.

Denumirea limbii este un apanaj al specialiștilor lingviști, nu al matematicienilor, inginerilor sau șoferilor, și chiar nici al doctorilor. Iar lingviștii aceștia au tras demult verdictul: limba vorbită și scrisă de noi se numește LIMBA ROMÂNĂ.

Între timp, astăzi, am fost martor involuntar la un eveniment cu totul specific și delicat în spațiul existențial basarabean. 

Undeva în zona Memorialului, la marginea unui câmp dintre piață și pușcărie, un grup de câteva zeci de persoane aștepta pe cineva, lângă o masă goală, sub un acoperiș improvizat. Acel cineva a sosit cu ceva și a fost înconjurat imediat de cei mulți. Mă dau mai aproape. 

Cei mulți erau în majoritatea lor zdrențuroși, nespălați, puturoși și nepieptănați, jumătate dintre ei duhneau aburi alcoolici de la distanță – îi mai văzusem odată cum primeau bani la gardul unei biserici. Aceștia erau la sigur boschetarii orașului. 

Tot acolo, alții mai decenți, dar și ei săraci. La alt colț, vreo câțiva invalizi "de cap", cum s-a exprimat unul dintre ei. Idem, prezenți si niște săraci pur și simplu, niște bătrâni, pensionari etc. În mijlocul lor se vorbea mai mult rusește, dar se auzea pe alocuri și grai românesc. Am întâlnit, cam tot printre ei, și un intelectual din Chișinău, cunoscut de toată lumea, ajuns acum la bătrânețe, se vede că părăsit de colegi și poate de apropiați.

Intru în vorbă cu ei, cam pe furiș, să nu-i deranjez. Îmi răspunde cineva că, tabloul acesta durează de mai mulți ani. Cică masa asta în aer liber este unica lor salvare de la foamete.

Dar sunt observat. M-au încăierat vreo câțiva, m-au agresat, m-au amenințat, văzând că mă interesez sau fac poze. Mi-au poruncit categoric să ascund camera, că n-am voie să-i fotografiez, că ei sunt sărmani și exaltați. Arătau cu degetul la mine zicând între ei "ciujak".

Dar am reușit să realizez și poze și film, căci știu cum se face asta, chiar și în condiții extremale. Atașez aici o imagine generală de la fața locului.

Cei sosiți cu ceva în mână erau de la o instituție de binefacere, pe lângă Mitropolia Moldovei. Ajunseră acolo cu niște cratițe și pâine, poate și vreun ceai pentru fiecare doritor.

Din cratițe au început a turna câte 2-3 linguri și mai multe de borș sau terci, în câte un fund de vas de plastic din mâinile fiecăruia, vase ce înlocuiau astfel farfuriile. Oamenii au înfulecat repede tot ce au primit. 

După ce fiecare și-a consumat porția, locul cela s-a golit, dar n-am auzit pe nimeni să spună la plecare mulțumesc sau spasiba, nici chiar la revedere. De la reprezentantul organizației, am reușit să iau numărul de telefon al binefăcătorilor și voi discuta cu ei altă dată.

Acum revin la ideea cu referendumul și îmi pun întrebarea – oare câtă democrație ar putea sa ne arate oamenii aceștia, dacă-i invităm să ne răspundă, cum se numește limba noastră cea română?”