Podul.md prezintă o cercetare științifică dedicată evenimentelor tragice din istoria poporului găgăuz legate de deportările în masă săvârșite de ocupanții sovietici în 1949, pe teritoriul așa-zisei RSSM. Precizăm că această cercetarea a fost realizată de Ivan Duminica, doctorul habilitat în istorie, și publicată în limba rusă.
În noaptea de 6 iulie 1949, a început deportarea în masă de pe teritoriul actualei Găgăuzii, precum și din întreaga RSSM. În această scurtă perioadă de timp - de la ora 14:00 a zilei de 6 iulie până la ora 20:00 a zilei de 7 iulie - peste 35.000 de localnici, inclusiv copii, femei și bătrâni, au fost urcați în vagoane de vite și deportați din RSSM.
În Uniunea Sovietică, deportarea era practicată ca o formă de represiune. Deportările se efectuau atât asupra unor persoane (grupuri de persoane), cât și asupra unor popoare întregi recunoscute de autoritățile oficiale ca fiind ,,periculoase din punct de vedere social".
Evenimentele legate de deportările din anii '40 ai secolului XX au fost mult timp tăinuite atât de istoriografia sovietică, cât și de cea moldovenească. De la sfârșitul anilor '80, au fost emise o serie de decrete care au ridicat vălul de confidențialitate asupra documentelor de arhivă care conțineau date despre represiuni, ceea ce, la rândul său, a determinat un studiu general mai aprofundat al faptelor ilegale comise în din perioada sovietică.
RSS Moldovenească a trecut prin patru valuri de deportări. Primul val a început în 1940-1941, adică înainte de izbucnirea războiului dintre URSS și Germania, imediat după prima anexare a Basarabiei (1940). Al doilea val de deportări a fost efectuat de comuniști în 1944 (imediat după cea de-a doua anexare a Basarabiei). Acesta a fost urmat de deportările din 1949 și 1951.
Până în prezent, nu este suficient de bine studiată soarta celei mai ,,înstărite" părți a țărănimii care a intrat în istoriografia sovietică sub numele de kulakchestvo (așa-zișii culaci). În decembrie 1948, I.L. Mordoveț (marele artizan al deportărilor din Basarabia), comisar al poporului - ministru al Securității de Stat al RSSM, a explicat Biroului Comitetului Central al PC (b) din Moldova următoarele: "Culacii constituiau un grup public numeros, ale cărui activități erau îndreptate împotriva construcției fermei colective și întăririi structurilor puterii sovietice".
Aceasta a fost o abordare ideologică, bazată pe clasă, a noțiunii de așa-zis ,,culac". Cu toate acestea, din punct de vedere economic, conform datelor Ministerului de Finanțe al RSSM, în 1947/48, o fermă ,,culăcească" deținea aproximativ 5,67 ha de terenuri arabile, 0,09 ha de livezi, 0,05 ha de soiuri europene, 0,28 ha de soiuri hibride, 0,32 ha de fânețe, 0,40 cai, 0,25 tauri, 0,7 vaci, 3,91 oi, 0,14 porci, 0,5 stupi de albine. Venitul mediu al unei astfel de familii "de culaci" era de 5.187 ruble, iar aceasta era obligată să plătească statului un impozit agricol de 553 ruble.
Deportările decise prin circulare sovietice
Operațiunea de evacuare a țăranilor înstăriți din RSS Moldovenească, care a fost numită "Iug" își are începuturile în raportul ministrului afacerilor interne al RSSM, F. Tutușkin, trimis către ministrul Afacerilor Interne, S. Kruglov, din data de 12 octombrie 1948. În nota criminală scrisă într-un limbaj propagandistic agresiv se spune că "rămășițele elementelor burghezo-naționaliste, culac-banditești și speculative româno-moldave (...) în toată perioada postbelică s-au opus activ acțiunilor partidului și guvernului de restabilire și dezvoltare ulterioară a economiei naționale și, în special, de transformare socialistă a agriculturii". Pentru a depăși dificultățile existente, F. Tutushkin i-a cerut ministrului Kruglov permisiunea de a deporta 15.000 de ,,familii de culaci" sau cel puțin "partea cea mai ostilă și mai puternică din punct de vedere economic a culacilor, până la 5.000 de persoane" în zone îndepărtate ale Uniunii Sovietice.
La 16 octombrie, în același an, I. Zemtsov, membru al Biroului Comitetului Central al Partidului Comunist al Bolșevicilor din RSS Moldovenească, i-a raportat președintelui Biroului menționat mai sus, V. Ivanov, despre intensificarea "activității ostile" în septembrie și prima jumătate a lunii octombrie 1948. Iar în ianuarie 1949, Procuratura RSSM-ului a atras atenția președintelui Biroului Comitetului Central al Partidului Comunist al Bolșevicilor din întreaga Uniune pentru RSS Moldovenească asupra creșterii faptelor de "activitate subversivă a culacilor". Printre altele, ,,culacii" au fost acuzați de "crearea de detașamente insurgente; represalii teroriste împotriva activiștilor sovietici; organizarea de acte teroriste împotriva organizatorilor construcției de ferme colective în mediul rural; agitație activă antisovietică împotriva colectivizării etc". Într-o scrisoare din 17 martie 1949 adresată lui Stalin, G. Rudi, nota că "în legătură cu intensificarea politicii de impozitare a fermelor culacilor, au fost înregistrate numeroase cazuri de vânzare a proprietăților acestora de către culaci, de părăsire a republicii și de încercări de a pleca în străinătate".
Într-o scrisoare din 17 martie 1949 adresată lui Stalin, G. Rudi, nota că "elementele culac-naționaliste au fost întotdeauna un bastion al regimurilor reacționare românești pe teritoriul fostei Basarabii, au fost membri ai diferitelor partide burghezo-naționaliste care existau în România, au fost agenți ai politicii antisovietice la sat, au fost agenți fideli ai serviciilor de informații în lupta împotriva maselor revoluționare", pentru a cita numai o parte din enormitățile debitate de ștabul rușilor din RSSM.
Pe baza circularei de mai sus, înaintată de către instituțiile de conducere ale RSSM, la 6 aprilie 1949, Consiliul de Miniștri al URSS, a adoptat rezoluția nr. 1290-476, prin care 11.280 de așa-zise ,,familii de culaci", după cum le numeau propagandiștii staliniști (în realitate fiind vorba doar de țărani înstăriți) sau 40.850 de persoane urmau să fie deportate definitiv din RSSM. Deportările au avut loc în Kazahstanul de Sud, în regiunile Dzhambul și Aktobe din RSS Kazahă și, de asemenea, în regiunile Altai, Kurgan, Tyumen și Tomsk din RSFSR. Toți deportații au fost supuși Decretului Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 26 noiembrie 1948 "Cu privire la răspunderea penală pentru fuga din locurile de stabilire permanentă sau obligatorie".
Listele au fost întocmite la nivel local de către liderii locali ai consiliilor sătești și ai organizațiilor de partid (adică elementele degradate, delicvente, leneșe, comuniste, alogene, invidioase pe vecinii lor gospodari, dar care au știut să se oploșească slugarnic sub cei care au adus secera și ciocanul în Basarabia). La 3 decembrie 1948, Ministerul Securității de Stat al RSS Moldovenești a întocmit liste cu "culacii și alte elemente antisovietice", care includeau și locuitorii din sudul Basarabiei, inclusiv pe găgăuzi.
În sudul Basarabiei (de exemplu, în raioanele Ceadîr-Lunga și Taraclia) au fost incluse spre deportare 1.672 de familii. Operațiunea de evacuare a început la ora 2 dimineața, la 6 iulie 1949. Localitățile au fost imediat înconjurate de trupe, iar șefii din fermele colective, împreună cu ofițerii, au început să mărșăluiască pe străzi, ținând în mâini ,,liste de culaci". Familia lui Constantin Georgievich Ormanzhi, născut în 1933, a fost inclusă pe astfel de liste negre. Membrii familiei erau tatăl său, Gheorghi Ivanovici, născut în 1912, mama sa, Lyubov Zakharovna, născută în 1913, și bunica, Varvara Demyanovna, care avea 70 de ani la acea vreme. Înainte de construirea colhozurilor, familia Ormanzhi deținea 10 hectare de pământ, 2 cai. Bineînțeles, existau și vite mici, pentru pășunatul cărora au angajat un cioban și l-au plătit cu cereale. Când au început să formeze ferma colectivă numită după "Stalin", tatăl lui Constantin Gheorghievici a fost unul dintre primii care a renunțat la vitele sale. El a fost numit vicepreședinte pe domeniul economic, iar mama sa a lucrat la ferma colectivă. O brigadă trasă de cai a fost amplasată în curtea casei lor. Băiatul de zece ani a lucrat ca grăjdar și călăreț, el mai curățând și momind caii fermei colective. Familia nu avea nicio idee că soarta lor se va schimba la 9 august 1949. Doi soldați și președintele fermei colective au intrat în casă și, fără să citească niciun document, au anunțat verbal că familia lor urma să fie deportată în Siberia fără proces. Fără să le explice adevăratele motive, familiei i s-au dat două ore pentru a aduna cele mai elementare lucruri de primă necesitate, în special o saltea pe care să se întindă și pâine pentru a mânca.
După ce au trimis familia la gară, au fost urcați într-un vagon de vite. Vagonul a fost parcat în gară, la o căldură de 35 de grade, timp de o zi întreagă. Oamenii primeau doar un mic drob de sare, o felie de pâine și apă. În vagon era săpată o gaură cu briceagul pentru a se putea ”merge” la toaletă.
Constantin Georgievich își amintește: "În acest oraș au început să redistribuie vagoanele: jumătate au fost trimise în Kazahstan, iar vagonul nostru în regiunea Kurgan. Când, patru zile mai târziu, trenul s-a oprit în gara Kargapol. După ce soldații au deschis ușile vagoanelor, președinții fermelor colective locale au început să selecteze oameni pentru munca în fermele colective. Întreaga scenă semăna cu cea a sclavilor care erau aleși pentru munci grele. După ce am ajuns, autoritățile le-au spus localnicilor că au fost aduși ‹bandiți și călăii din Moldova›. Bunica s-a îmbolnăvit o zi mai târziu și a murit. Pentru zilele de muncă la ferma colectivă se dădeau cereale, 1 zi de muncă însemna 2 kg de grâu. O zi putea fi petrecută în 2 sau 3 zile de muncă. O dată pe săptămână, o inspecție venea în sat pentru a-i înregistra pe ‹culaci›”.
Printr-o tragedie similară a trecut și familia lui Dmitri Ivanovici Kapanja, născut în 1924. În acei ani, membrii familiei sale erau soția, Alexandra Dmitrievna, născută în 1925, fiul Vladimir, născut în 1947, tatăl, Ivan Ivanovici, născut în 1890, și mama, Matrona Dmitrievna, născută în 1892.
Detalii cu privire la soarta acestei familii și sursele bibliografice în limba rusă utilizate de istoricul Ivan Duminica – AICI.
