R.Moldova, deși se prezintă pe interior și pe exterior ca un stat cu aspirații pro-europene, un stat stabil, care poate face față războiului hibrid și altor atacuri rusești, în realitate, la o privire mai atentă, prezintă niște simptomatologii similare cu Ucraina anului 2014. 

Societatea R.Moldova este la fel, dacă nu chiar mai divizată decât societatea ucraineană din urmă cu un deceniu. În 2014, poporul ucrainean era cuprins de febra Euromaidanului, a Revoluției Demnității și a aspirațiilor pro-europene a ucrainenilor, ocupați și rusificați de n ori în istoria lor de către criminalii de la Kremlin (detalii AICI).  

O parte redusă a poporului ucrainean, în special din estul și sud-estul Ucrainei, vorbitoare cu precădere a limbii ruse (nu e tocmai cel mai bun argument folosit de ocupanții ruși în condițiile în care peste 35-38 % din ucrainenii din toată Ucraina folosesc limba rusă drept prima limbă de comunicare, ei înțelegând și limba ucraineană la fel de bine, dar nefolosind-o sau nevorbind-o), nu a reacționat în niciun fel la manifestațiile care se desfășurau în orașele mari din centrul și vestul Ucrainei, Kyivul fiind epicentrul și expresia clară a dorinței majorității cetățenilor de a-și vedea viitorul măcar în Uniunea Europeană. 

Da, măcar în Uniunea Europeană, pentru că pro-rusul Ianukovich (aflat pe tronul puterii) manipula, la început cu succes, ce-i drept, jocul de-a compromisul pe o tematică foarte importantă pentru Kremlin: “Mergem în Uniunea Europeană, doar în Uniunea Europeană pentru că așa vrea poporul, dar nu mergem în NATO, pentru că nu trebuie să supărăm Rusia”. 

Ei bine, până la urmă, criminalul rusofil Ianukovich – din ordinul căruia forțele pro-ruse, adânc infiltrate în serviciile secrete și poliția ucraineană, au deschis focul asupra manifestanților pașnici din piața Maidan Nezalejhnosty, presărând-o cu cadavre – a arătat clar întregii comunități internaționale că nu dorea să ducă țara ”nici măcar în UE”. Înainte de crimele în masă săvârșite împotriva propriului popor la Kyiv, a survenit acea decizie bruscă și de neînțeles a Cabinetului de Miniștri de a opri procesul de pregătire pentru semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană – detalii AICI. Desigur, decizia a fost luată de același Ianukovich la ordinul lui Putin.

Dacă jocul de-a compromisul al falsului pro-european Ianukovich nu era decât o tactică bine gândită a Kremlinului pentru a controla largi segmente din societatea ucraineană și pentru a-și menține, în acest fel, controlul politic, informațional și cultural asupra Ucrainei (detalii AICI), atunci cum se explică aceeași tactică aplicată de către fosta și actuala guvernare pro-europeană de la Chișinău?, care insistă cu același discurs de tip Ianukovich, insistând că cică R.Moldova va adera doar la UE, și în niciun caz, Doamne ferește!, la NATO (detalii AICI, AICI și AICI). 

Din ordinele cui, mai exact, vin aceste declarații și poziționări, ori poate actuala guvernare înțelege că la Chișinău ar urma inevitabil să vină la putere o guvernare hibridă de tip așa-zis “ruso-europeană”, ca în 2019, și că vor trebui reîncălzite niște relații la Est de Ucraina ? Foarte probabil, dacă am judeca după atitudinea ușor “grijulie” (detalii AICI) a Chișinăului față de separatiștii de la Tiraspol în contextul anunțului Kyivului privind sistarea tranzitului livrărilor de gaze în Europa prin Ucraina, dar și felul în care, recent, PAS-ul s-a desolidarizat public, atât de insistent și pe alocuri destul de necolegial, de declarațiile deputatului Vasile Șoimaru despre necesitatea interzicerii Bisericii Rusești din Basarabia noastră, declarații care trebuiau aplaudate și susținute, și nu blamate (detalii AICI).

Dezbinarea din politica moldovenească explică de ce suntem atât de vulnerabili ca societate în momentul de față. Și da, suntem mult mai fragili decât Ucraina anului 2014, o Ucraină care s-a confruntat atunci, la fel ca noi în prezent, cu trei focare artificiale de separatism în regia Kremlinului. În 2014, Ucraina, deși aflată într-o situație în care nu avea guvernare, președinte și o Radă funcțională, a reușit, datorită patrioților din cadrul armatei, serviciilor speciale (SBU) și a altor structuri (de menționat contribuția esențială a batalionului Azov, la eliberarea și salvarea Mariupolului, în acelașio an), să oprească ofensiva ocupanților ruși care se putea extinde mult dincolo de orașele Donețsk, Luhansk și a localităților din apropiere. 

Dacă Ucraina a avut trupe paramilitare și luptători bine pregătiți din cadrul batalionului Azov, care au reușit să elibereze Mariupolul în 2014, în cazul R.Moldova, cine ar fi gata să elibereze Comratul, Ceadîr-Lunga, ori Bălțiul, dacă acestea ar cădea sub ocupație rusească? Dar Tighina? Nimeni, suntem extrem de divizați și slabi ca societate, ca stat. De eliberarea Tiraspolului, Râbniței, Grigoriopolului sau Camencăi nici nu mai vorbim. 

La Tiraspol există forțe armate de ocupație consistente, suficiente pentru a ține piept oricăror confruntări militare doar cu Chișinăul. Rusia abia așteaptă să-și aducă trupele invadatoare până acolo și să anexeze rapid regiunea. Sau, dacă nu va reuși să o facă “rapid”, iar asta numai datorită rezistenței eroice a armatei ucrainene – va putea aplica scenariul abhaz/osetin: recunoașterea regimului secesionist drept așa-zis “stat cu drepturi internaționale depline”. 

Într-un asemenea scenariu, Rusia ar trata regiunea din stânga Nistrului drept un așa-zis stat de sine stătător, ar stabili relații zise ”diplomatice” cu aceasta, exact cum face cu regiunile georgiene Abhazia și Osetia de Sud. Acest lucru nu doar că ar șubrezi iremediabil independența și integritatea R.Moldova, ci ar pune în pericol însă existența ei.  

La Comrat avem un regim politic care a ajuns la putere folosind cele mai ilegale metode. Acel regim șorist deja se comportă ca o gubernie rusească independentă de Chișinău, afișându-se la discuții cu reprezentanți ai tot felul de zise “republici” și “autonomii” bananiere ale Federației Ruse, precum Tatarstanul. 

În nordul R.Moldova avem un electorat ”tradițional” rusesc, manipulat și ținut în sărăcie de către partidele pro-ruse precum PSRM care controlează primării, consilii raionale și locale. Stânga Nistrului, așa-zisa Găgăuzia și o parte a nordului R.Moldova ar deveni, și aici NU trebuie să ne mai mințim, absolut necontrolabile în cazul realizării celor mai periculoase scenarii rusești imperiale la Est de Prut.