Kievul va rezolva problema transnistreană cu sau fără dorința autorităților moldovene. Totodată, este puțin probabil ca Ucraina să rateze șansa istorică de a îndepărta amenințarea transnistreană de la hotarele sale. Aceste idei, dar și altele legate de oportunitatea lichidării regimului secesionist de la Tiraspol au apărut într-un editorial din publicația ucraineană „Европейская правда”, semnat de redactorul portalului, Serghei Sidorenko.

Reproducem, în continuare, tranducerea în limba română a articolului:

În toți cei 30 de ani de independență a Ucrainei, a existat o problemă în apropierea graniței sale, pe care Kievul a încercat să nu o observe. Sau, mai degrabă, s-a prefăcut că nu observă. Deși, să fiu sincer, la început Kievul nu a împiedicat apariția acestei probleme, apoi a făcut eforturi pentru a o păstra.

Această problemă se numește „Transnistria”.

Regiunea Moldovei, care a fost de fapt ocupată de Rusia în urma unui scurt, dar sângeros război din 1992, a devenit locul unei operațiuni speciale hibride eficiente a Federației Ruse – chiar și într-o perioadă în care un astfel de termen nu exista. Moscova a realizat o schimbare a statutului său de la agresor la pacificator și timp de 30 de ani a folosit această regiune pentru a polariza societatea din Moldova, pentru a limita potențialul de tranzit al Ucrainei etc.

Transnistria a devenit o „gaură neagră” de contrabandă fără viitor economic. Dar, în ciuda acestui fapt, păstrarea problemei transnistrene mulți ani la rând a fost în mâinile autorităților atât din Moldova, cât și din Ucraina. Această zonă gri a adus beneficii financiare reprezentanților ambelor state, obligându-i să închidă ochii la ea. În plus, oamenii s-au obișnuit cu împărțirea țării: în Moldova nu există o cerere publică de rezolvare a conflictului transnistrean.

Pe 24 februarie 2022, totul s-a schimbat. În Ucraina și-au dat seama, în cele din urmă, că existența continuă a Transnistriei în starea sa actuală este o amenințare la adresa securității naționale. Dar cum se rezolvă? Și aici, chiar și reprezentanții autorităților fac uneori propuneri care nu pot face decât rău.

Important despre Transnistria

Cea mai frecventă problemă în percepția ucrainenilor asupra conflictului transnistrean este că ne bazăm pe experiența ucraineană, comparând-o subconștient cu Donbas sau Crimeea. Dar sunt radical diferite în multe privințe.

Prin urmare, înainte de a explica căile de reglementare transnistreană, merită să subliniem câteva fapte-cheie despre Transnistria, care la începutul anilor 90 a devenit locul celui mai ciudat conflict de pe teritoriul fostei URSS.

În timpul prăbușirii Uniunii Sovietice, mai multe dintre regiunile acesteia s-au transformat în locuri de conflict etnic - în Asia Centrală și Caucaz. Cu toate acestea, scenariul și motivele confruntării din Transnistria au fost diferite de toate celelalte puncte fierbinți.

Fâșia îngustă de pământ de-a lungul Nistrului, situată în principal pe malul său stâng, nu are identitate proprie sau istorie de statalitate: nu a fost niciodată independentă. De asemenea, nu există nicio naționalitate titulară care să „lupte pentru independență”: cel mai mare grup național de pe ambele maluri ale Nistrului sunt moldovenii (n. red. - românii). Chiar și acum sunt puțin mai mult de o treime din populația Transnistriei, iar la începutul anilor 90 erau chiar mai mulți. Restul „transnistrenilor” sunt ucraineni și ruși, conform datelor oficiale – aproximativ în egală măsură.

Baza formală și destul de absurdă a războiului de la Nistru a fost trecerea limbii de stat în Moldova la grafia latină (în locul alfabetului chirilic, care a fost introdus de URSS când a ocupat acest teritoriu după al Doilea Război Mondial). Adevăratul motiv este lipsa de voință a elitelor locale din marile orașe de pe malul stâng, în primul rând la Tiraspol (și pe vremea sovietică, liderii de aici erau aproape în întregime etnici ruși!) de a se supune Chișinăului și dorinței lor de a face parte din Rusia.

Așadar, în regiune a început să funcționeze mașina de propagandă sovietică, care a creat mitul „amenințării românești” și i-a demonizat pe români, care se presupune că erau pe cale să aducă tancuri și să captureze mândra regiune transnistreană.

Armata a 14-a rusă (până atunci - sovietică) staționată la Tiraspol, precum și sprijinul nedisimulat al Moscovei, i-au întărit pe separatiști; iar greșelile politice făcute de tânărul guvern al Moldovei au agravat și mai mult conflictul. În primăvara anului 1992, toate acestea au dus la ostilități cu participarea directă a armatei ruse, care au lăsat în urmă peste 1.000 de morți, și s-au încheiat cu semnarea unui tratat de pace între Rusia și Moldova în vara aceluiași an.

Ulterior, în negocierile cu o Moldova slabă, Rusia a reușit să-și schimbe foarte abil statutul juridic de agresor în „mediator” și chiar „făcător de pace” (oricât de absurd ar suna!). De fapt, aici Kremlinul a reușit ceea ce a încercat să „vândă” Ucrainei în cadrul dialogului de pe Donbas.

Apoi, timp de aproape 30 de ani, inclusiv sub presiunea propagandei rusești, care era foarte puternică în Moldova, a existat o acceptare, și chiar un acord cu miturile și narațiunile rusești despre Transnistria.

De ce Transnistria nu poate fi „zdrobită” cu forța (cu o singură excepție)

Cea mai frecventă greșeală pe care o fac ucrainenii în percepția lor asupra situației din Moldova este așteptarea ca problema transnistreană să fie rezolvată prin mijloace militare, un război scurt și victorios cu lichidarea Grupului Operativ al Trupelor Ruse (GOTR) din stânga Nistrului.

Din păcate sau din fericire, acest lucru nu se va întâmpla.

Ideea, desigur, nu este „invincibilitatea” GOTR și a sateliților săi din așa-zisa „Armata Transnistriei”.

Dimpotrivă, forțele ruse din regiune nu reprezintă o amenințare militară reală.

Există o serie de motive pentru aceasta: armata locală a fost tăiată de aprovizionare de mulți ani și e înarmată doar cu modele sovietice de echipamente de un nivel îndoielnic de funcționare; nu există exerciții militare cu trageri reale în Transnistria; practic nu există nicio rotație a ofițerilor și nicio rotație a soldaților.

Într-un cuvânt, din punct de vedere pur militar, acesta este un inamic foarte slab.

Dar Moldova este și mai slabă! Chiar lăsând deoparte faptul că nu vrea să lupte, nici nu poate lupta. Anul acesta, președintele Maia Sandu a recunoscut direct că Moldova nu are o armată pregătită pentru luptă.

Dar chiar această țară va primi dintr-o dată arme și echipamente de la parteneri, acest lucru nu va apropia opțiunea militară.

În Moldova există un puternic consens atât în ​​societate, cât și în rândul politicienilor cu privire la inadmisibilitatea utilizării forței (darămite războiul!) împotriva Transnistriei. În orice condiții, cu orice preț, trebuie evitată folosirea forței și, în schimb, ar trebui să se ajungă la un acord: acest principiu a stat la baza strategiei tuturor guvernelor moldovene de zeci de ani – atât pro-ruse, cât și pro-occidentale. Schimbarea acestei abordări nu are sprijin în societate.

Agresiunea sângeroasă a Federației Ruse împotriva Ucrainei nu a făcut decât să întărească dorința moldovenilor de a evita războiul cu orice preț.

Și acesta este cel mai simplu răspuns la ideea populară din Ucraina că „Forțele Armate ale Ucrainei ar trebui să ajute Moldova să-i învingă pe rușii din Transnistria”.

Nu există circumstanțe în care Chișinăul își va da acordul cu privire la acțiunile Forțelor Armate ale Ucrainei pe teritoriul său.

Chiar dacă această cale ar fi susținută de președintele în exercițiu și de Guvern (ceea ce nu este cazul), atunci problema ar fi respingerea categorică a cetățenilor, alegătorilor, precum și a deputaților Parlamentului moldovean (pentru care votarea admiterii în țară a Forțelor Armate ale Ucrainei ar echivala cu sinuciderea politică).

Între timp, Transnistria controlată de ruși este teritoriu moldovenesc. Așa spune dreptul internațional, care pentru Ucraina stă la baza rezistenței agresiunii Federației Ruse.

Așadar, pentru întreaga lume civilizată, o lovitură preventivă a Forțelor Armate ale Ucrainei împotriva rușilor din Transnistria fără acordul Moldovei ar primi o caracteristică neechivocă: agresiunea ucraineană împotriva unui stat vecin. Cu toate consecințele care ar urma. Prin urmare, nu are sens nici măcar să luăm în considerare opțiunea acțiunilor militare preventive unilaterale. Și înțelegerea acestui lucru devine tot mai concludentă la Kiev.

Există însă o variantă în care această logică încetează să mai funcționeze: dacă rușii lansează un atac militar asupra Ucrainei de pe teritoriul transnistrean al Moldovei. Abia după aceea, Ucraina are dreptul legitim la un răspuns militar fără acordul Chișinăului, pe care Forțele Armate ale Ucrainei îl vor folosi fără îndoială. Cu toate acestea, această opțiune este foarte puțin probabilă - tocmai pentru că conducerea civilă și militară ocupantă din Transnistria este conștientă de aceste consecințe.

Strategia transnistreană a Moldovei? Lipsește!

Deci, varianta militară este practic exclusă. Dar nevoia de a rezolva problema transnistreană nu devine mai puțin importantă.

Trebuie subliniat că Ucraina are nevoie de acest lucru. Statul nostru consideră că Transnistria este o amenințare la adresa securității noastre naționale. Și nu vorbim doar de amenințarea militară!

Însăși existența Transnistriei limitează posibilitățile logistice ale Ucrainei: acest teritoriu, care se întinde pe mai bine de 200 km de la nord la sud, este străbătut de trasee de cale ferată și de conducte, precum și de câteva drumuri importante care nu pot fi folosite liber.

Și în perspectivă strategică, existența Transnistriei limitează viitorul european al Ucrainei, precum și al Moldovei. Chiar și cu evoluții pozitive, este dificil din punct de vedere politic să ne imaginăm o decizie privind apartenența deplină a celor două state ale noastre la UE într-o situație în care va exista o zonă gri între ele cu armata și administrația de ocupație rusă.

Kievul înțelege acest lucru și, de aceea, în ultima vreme au apărut idei de la diverse forțe politice despre ce ar trebui să facem cu această entitate cvasi-statală. Pentru Ucraina necesitatea rezolvării acestei probleme este evidentă.

Ce se crede însă în Moldova?

Este un paradox, dar Chișinăul este mult mai puțin interesat de rezolvarea problemei transnistrene.

Aceasta este probabil principala problemă pe care Kievul ar trebui să o ia în considerare. Dar nu poate deveni un motiv pentru a continua să închidem ochii la existența Transnistriei, așa cum a făcut Ucraina mulți ani la rând (mai multe despre asta mai jos).

De ce Moldova nu caută să-și recupereze pământul?

De ce nu au vecinii noștri dorința pe care o au ucrainenii pentru Crimeea și Donbas? Există mai multe motive care se suprapun și demonstrează diferența dintre conflictul transnistrean și agresiunea rusă împotriva Ucrainei.

În primul rând, războiul nu a dus la împărțirea societății moldovenești de-a lungul Nistrului. În 1992, războiul, în ciuda tuturor eforturilor de propagandă, nu a devenit „al poporului”. Moldovenii nu au vrut război. Un amănunt orientativ: apoi, uneori, s-a ținut chiar și un telefon de câmp între tranșeele „inamice” pentru a se pune de acord asupra modului în care să NU se desfășoare misiunile de luptă stabilite de Tiraspol.

Și întrucât nu a existat dușmănie între maluri, după război, aproape toți refugiații moldoveni din stânga Nistrului s-au întors acasă. Nici familiile nu au fost despărțite din cauza scindării țării: „frontiera” dintre Transnistria și restul Moldovei este transparentă, până și microbuzele merg aici.

Ca urmare, în Chișinău nu există niciun grup social care să tânjească după pământul pierdut și să ceară înapoierea lui. Iar sentimentul de „pământ pierdut” pur și simplu nu există.

În al doilea rând, în ciuda absenței dușmăniei, cele două maluri ale Nistrului și-au pierdut interesul unul față de celălalt. De 30 de ani au devenit străini. Acest lucru se aplică atât locuitorilor din Transnistria, cât și din partea dreaptă, controlată de Guvern, a Moldovei: majoritatea nu sunt interesați de ceea ce se întâmplă de cealaltă parte.

Din această cauză, în discuțiile cu moldovenii de rând, și mai ales cu tinerii, se aud din ce în ce mai mult fraze de genul „să se despartă deja”.

Trebuie subliniat că aceasta nu înseamnă posibilitatea prăbușirii Moldovei. O astfel de posibilitate este inacceptabilă pentru majoritatea cetățenilor și nu este fezabilă în practică - Parlamentul nu o va vota niciodată. Prin urmare, această opțiune nici măcar nu merită analizată: Moldova este parte integrantă în frontierele recunoscute de ONU, la fel cum Ucraina este parte integrantă cu Crimeea și Donbas.

Dar despre necesitatea restabilirii acestei integrități a Moldovei se vorbește acum în documentele oficiale, nu și în societate.

Iar fără o cerere publică, nu există nicio propunere din partea politicienilor.

De ce Moldova se teme de Transnistria

Drept urmare, politicienii moldoveni se feresc de această problemă. La urma urmei, orice ai propune, garantat îți vei supăra o parte dintre alegători.

Pentru multe alegeri la rând, niciun partid de guvernământ nu a inclus reintegrarea Transnistriei în programul său electoral. Niciunul nu a oferit o strategie pentru recuperarea teritoriilor ocupate. Niciunul dintre partidele importante din Moldova nu folosește termenii de „ocupație” și „separațiști” pentru că consideră că acest lucru jignește populația Transnistriei. Despre presiuni asupra regiunii nici nu pomenim!

Subliniem că reunificarea statului cu prețul concesiunilor către Transnistria (adică Rusia) se bucură de și mai puțin sprijin. Moscova a oferit demult acest lucru în schimbul limitării suveranității Moldovei în deciziile de politică externă - dar a fost prea mult chiar și pentru acele guverne considerate pro-ruse.

Într-un cuvânt, în Moldova s-a format un consens național care susține opțiunea „nu schimba nimic”.

Vă rugăm să rețineți că, printre motivele pentru care mulți oameni nu vor să rezolve conflictul transnistrean nu se menționează frica de armata rusă sau ceva de genul.

În ultimii ani, când politicienii și oamenii de rând și-au justificat refuzul de a atinge Transnistria, s-a auzit argumente de orice fel, cu excepția referirilor la armata rusă de la Tiraspol, dintre care, de fapt, au rămas foarte puțin.

Prin urmare, opinia că retragerea trupelor ruse rezolvă automat conflictul transnistrean este greșită.

Chiar dacă mâine ofițerii ruși părăsesc malurile Nistrului, iar militarii locali se transformă în „RMN-ul (n. red. - așa-numita Republică Moldovenească Nistreană) militar” – asta nu garantează că Chișinăul va schimba instantaneu strategia de reintegrare și va începe să acționeze fundamental diferit.

Pasivitatea Chișinăului în problema reunificării țării are demult mai multe motive economice și politice, decât militare.

Să recunoaștem: de mulți ani această pasivitate a fost benefică financiar.

Se crede că contrabanda prin gaura neagră a Transnistriei a fost generatoarea casieriei partidelor succesive de guvernământ. Cooperarea reciproc avantajoasă între elitele de la Tiraspol și Chișinău în această problemă a fost o altă garanție a stabilității „status quo-ului”.

Acum asta se schimbă.

Sub actuala guvernare a Moldovei, cooperarea de contrabandă cu Tiraspolul a încetat, iar de acest lucru sunt siguri toți observatorii. De asemenea, Maia Sandu a făcut în repetate rânduri declarații despre necesitatea retragerii trupelor ruse; ea caută sincer să aducă Moldova în UE și înțelege că această misiune este imposibilă alături de Transnistria.

Dar Sandu are propriile sale stimulente pentru a nu atinge Transnistria ocupată. Cel puțin pentru moment.

În primul rând, echipa președintelui pro-european înțelege că regiunea este dominată de alegătorii pro-ruși care sunt saturați de propaganda Kremlinului. Aceasta înseamnă că revenirea la controlul autorităților centrale ale regiunii, unde trăiește mai mult de 10% din populația Moldovei, poate schimba aliniamentul electoral în defavoarea ei.

În al doilea rând, Chișinăul stă încă pe acul de gaz al Rusiei - cea mai mare parte a gazelor provine din Federația Rusă. Sub Sandu, Guvernul a început pentru prima dată să cumpere gaz din alte părți (anterior era 100% Gazprom). În același timp, din punct de vedere tehnic, aprovizionarea cu gaze din Federația Rusă către malul stâng și drept al Nistrului, trec printr-o singură conductă, un pachet comun, iar acest lucru oferă Chișinăului garanții de securitate a gazelor: Kremlinul nu poate tăia gazul către Guvernul Republicii Moldova fără să facă la fel pentru propria sa enclavă. În consecință, lichidarea Transnistriei în acest moment înseamnă o prăbușire a gazelor, pentru care Moldova nu este încă pregătită.

În al treilea rând, chiar și fără contrabandă de profituri, Guvernul Sandu este interesat financiar de conservarea Transnistriei, controlată de Federația Rusă. Așadar, Moldova cumpără acum energie electrică din Transnistria, pe care termocentrala locală o generează cu gaze gratuite (!) din Federația Rusă – iar prețul unei astfel de energie electrică este benefic financiar pentru Chișinău. Iar Guvernul preferă să nu se gândească la faptul că banii plătiți se duc către finanțarea regimului separatist.

Și în al patrulea rând, Chișinăul chiar nu înțelege ce să facă cu Transnistria, dacă o recuperează. La urma urmei, aceasta este o regiune deprimată, cu o economie moartă, la baza modelului de afaceri al căreia este contrabanda și gazul rusesc gratuit.

Acestea sunt întrebările la care Ucraina trebuie să aibă răspunsuri pentru a convinge Chișinăul să facă demersurile necesare.

Rolul ambiguu al Ucrainei

Din cele amintite mai sus, cititorul poate avea o întrebare: este corect ca Ucraina să lucreze la eliberarea Moldovei și chiar să convingă Chișinăul de ceva?

Răspunsul are două părți. În primul rând, după cum am menționat mai sus, pentru Kiev, dispariția problemei transnistrene este într-adevăr o nevoie urgentă. În al doilea rând, trebuie să recunoaștem cu sinceritate că ucrainenii, și uneori statul ucrainean, au dat o mână de ajutor pentru a se asigura de apariția și existența Transnistriei.

Desigur, Rusia este singurul agresor și ocupant, Ucraina ca stat nu împărtășește responsabilitatea acestor acțiuni, dar există și fapte neplăcute care trebuie recunoscute.

În 1992, activiștii UNSO (n. red. - Forțele de Autoapărare ale Poporului Ucrainean), sub conducerea infamului Dmitri Korchinsky, au luat parte organizată în războiul de pe Nistru, de partea Transnistriei. La acea vreme, o parte a naționaliștilor ucraineni a avut ideea populară de a separa malul stâng al Nistrului și de a-l anexa la Ucraina. Deși trebuie subliniat că oficialul Kiev a susținut atunci puterea constituțională a Moldovei. Este suficient să reamintim că la sfârşitul lunii august, la Kiev, serviciile speciale l-au reţinut pe liderul separatiştilor din Transnistria, Igor Smirnov, şi l-au predat la Chişinău - dar slabul Guvern nou creat al Moldovei a făcut concesii şi l-a eliberat după o scurtă închisoare.

Au fost primele luni de independență, când republicile care tocmai se rupseseră de URSS nu aveau nici experiență, nici instituții. De exemplu, slabul Guvern ucrainean din 1992 nu a oprit fluxul de mercenari militari care au călătorit cu trenul în Transnistria din Rusia.

Rolul Ucrainei a devenit mult mai problematic mai târziu - când împușcăturile erau de domeniul trecutului, Transnistria s-a transformat într-o gaură de contrabandă în centrul Europei și și-a menținut acest statut cu binecuvântarea Kievului. Și vorbim despre Guvernul central, și nu despre vameși individuali sau polițiștii de frontieră-contrabandiști (a auzit cineva de o grămadă de dosare penale privind contrabanda industrială prin Transnistria, inevitabile dacă Kievul ar încerca să lupte cu ea?).

Rolul Ucrainei este ilustrat și de faptul că autoritățile din regiunea separatistă, până de curând, se bucurau, oficial, de loialitatea Kievului.

Actualul „președinte al republicii” Vadim Krasnoselsky a devenit cetățean al Ucrainei în timp ce lucra în funcții de conducere în poliția transnistreană. În anii războiului ruso-ucrainean, el a reînnoit acest pașaport și l-a folosit de multe ori pentru a trece frontiera cu Ucraina. Inclusiv în perioada în care Krasnoselsky a fost căutat la cererea Moldovei - dar acest lucru nu a ridicat întrebări din partea grănicerilor ucraineni.

Și a avut destule motive să vină aici – atât pentru zboruri în străinătate de pe aeroporturile ucrainene, cât și pentru recreere la Odesa, unde „președintele” Transnistriei are imobile.

La fel este și cu alți funcționari ai administrației de ocupație. De exemplu, așa-numitul „ministru de Externe” al republicii nerecunoscute, Vitali Ignatiev, a primit pașaportul de cetățean al Ucrainei. „Fondatorul republicii” și primul șef al acesteia, Igor Smirnov, deține imobile în regiunea Odesa, la fel ca și cea mai influentă persoană din regiune, cofondatorul companiei Sheriff, Viktor Gușan.

Toate acestea merită amintite atunci când cântărim responsabilitatea părților pentru faptul că teritoriul aflat sub ocupația hibridă rusă a existat în apropierea hotarului cu Ucraina timp de 30 de ani. Ucraina, desigur, nu este de vină pentru asta, dar rolul ei nu a fost mereu „alb și pufos”.

Cu toate acestea, acum acest lucru oferă Ucrainei nu numai o responsabilitate, ci și o pârghie pentru a pune presiune asupra celor care controlează puterea civilă de facto în regiune.

Drumul spre lichidarea Transnistriei: componenta militară

Acest lucru a fost deja menționat mai sus, dar merită să subliniem în continuare că dezocuparea militară a Transnistriei nu este deloc egală cu deocuparea ei civilă. Lipsa de popularitate a cererii de reintegrare în societatea și în viața politică a Moldovei nu este deloc legată de tancurile rusești.

Și, în același timp, fără a se rezolva problema militară, reintegrarea este imposibilă. Ocupația nu poate fi depășită doar de stimulente economice.

În cele din urmă, este necesar să se evite opțiunea potențială (deși puțin probabilă și exclusă de actualul Guvern moldovenesc) ca Rusia să accepte reintegrarea și anularea datoriilor la gaze, cu condiția ca trupele ruse să rămână într-o Moldova unită, cu posibilitate de acces la rotație, actualizare ș.a.m.d.

Mai mult, această opțiune este posibilă chiar și după victoria militară a Ucrainei!

Adică înfrângerea Rusiei pe frontul ucrainean nu înseamnă lichidarea armatei ruse în Transnistria.

Acum, Kremlinul încearcă în mod activ să „scuture” președintele Sandu și Guvernul ei pentru a-i răsturna definitiv.

Actuala guvernare a Moldovei are acum probleme sistemice, iar nimeni nu îi va garanta victoria în următorul ciclu electoral, care este programat pentru 2024-25.

Și dacă până atunci Transnistria se mai păstrează în starea actuală, o Rusie slăbită poate face concesii economice care vor părea suficiente pentru majoritatea societății moldovenești, în schimbul menținerii (și de fapt întăririi!) bazei sale militare.

Totuși, acesta sau alte scenarii similare, în care armata rusă va rămâne în Transnistria într-un statut sau altul, sunt inacceptabile pentru Ucraina din punct de vedere al securității naționale. Prin urmare, în cadrul negocierilor privind securitatea în regiune, care cel mai probabil vor avea loc după înfrângerea militară a Federației Ruse pe pământul ucrainean, Ucraina ar trebui să ceară ca pachetul de acorduri să includă retragerea personalului militar rus din Transnistria.

Chiar și demilitarizarea este posibilă prin înlocuirea „armatei RMN” cu o misiune de menținere a păcii ONU sau UE, care va dezarma, va neutraliza uriașele depozite sovietice de muniții învechite și altele asemenea. Chiar dacă doar ofițerii ruși ar pleca, iar militarii locali rămân, după ce își schimbă inscripțiile de „militari RMN”, acesta ar putea fi un bun început pentru reintegrare.

Cel mai important este să rupă subordonarea lor oficială față de Moscova.

Expulzarea armatei ruse din Moldova este un element indispensabil în realizarea păcii în regiune. Din fericire, președintele în exercițiu, Maia Sandu, respectiv actualul partid de guvernământ din Moldova susțin acest lucru. Aceasta este o fereastră de oportunitate care se poate închide în curând - trebuie să o folosiți! Și trebuie să ne dăm seama că Ucraina are nevoie de asta, probabil, cel mai mult!

Drumul către lichidarea Transnistriei: componenta politică

Chiar și atunci când armata rusă va părăsi Transnistria, problema restabilirii integrității Moldovei va rămâne. Pentru că o enclavă nerecunoscută cu influență rusă hibridă în ea, plină de propagandă rusă și agenți din armata locală, va exercita exact același pericol pentru Ucraina.

Între timp, după înfrângerea Federației Ruse în război, se va deschide o fereastră istorică când va fi posibil să distrugem nu numai structura militară, ci și structura politică a acestei regiuni și să o forțăm să se reintegreze.

Faptul că societatea și autoritățile din Moldova nu au fost încă pregătite pentru acțiuni decisive nu este un motiv pentru inacțiunea Ucrainei. Kievul își rezolvă problema, chiar dacă își ajută vecinii în același timp. Iar Chișinăul trebuie să simtă că au loc schimbări istorice și să le susțină.

În caz contrar, aceste modificări vor avea loc fără participarea acestora.

În ciuda prezenței oficiale a armatei ruse în Transnistria și în ciuda faptului că la începutul anilor 1990 participarea acesteia a fost decisivă în război și „diviziunea” Moldovei, acum regimul de la Tiraspol nu se bazează pe forța militară. Baza sa este economia.

„Puterea militară” a Federației Ruse în această enclavă este mică și stângace. Din 2014, Rusia nu a reușit să efectueze în mod corespunzător nici măcar rotația ofițerilor acolo.

Dar influența economică a Federației Ruse este uriașă.

Desigur, la Tiraspol ajung „bani militari”și din Rusia. Serviciul în rândurile armatei ruse este prestigios acolo, pentru că se plătește bine pentru a nu face nimic. Dar acestea sunt fleacuri în comparație cu bugetul regiunii.

Baza economiei regiunii este gazul rusesc, din care se produce energie electrică la termocentrala din Kuciurgan, în sudul Transnistriei. Autoritățile transnistrene nu plătesc pentru acest gaz, Federația Rusă își notează lunar costul în datorii către Moldova (cu care Chișinăul nu este de acord), iar energia electrică generată este vândută aceleiași Republici Moldova, aceste venituri stând la baza bugetului transnistrean. De asemenea, gazul gratuit este folosit pentru locuințe (în Transnistria, casele sovietice nici măcar nu sunt izolate, pentru că nu este nevoie), pentru funcționarea unei uzine metalurgice din Rîbnița și pentru alte întreprinderi.

Oprirea furnizării de gaze, sau cel puțin amenințarea unei opriri atât de lungi, este un element necesar al reintegrării Moldovei. Pentru că administrația locală știe perfect că fără gaz, economia și sfera socială a Transnistriei vor eșua fără speranță. Iar dacă armata rusă nu mai este prin preajmă, asta va împinge conducerea așa-zisei RMN” (Krasnoselsky, Gușan etc.) să negocieze cu Chișinăul noi reguli de conviețuire. Și pârghiile informale ale Kievului, conectate prin activele aceluiași Krasnoselsky, Gușan etc. – le poate face și mai confortabile.

Oprirea gazului, desigur, trebuie făcută legal și fără nicio mențiune de „oprire” în sine – se poate face cu suficientă creativitate.

Ucraina nu ar trebui și nu poate furniza nimic teritoriilor nerecunoscute. Apropo, deja am început să facem asta cu comerțul: în 2022, Ucraina a blocat funcționarea tuturor punctelor de control de pe tronsonul transnistrean a frontierei și nu ar trebui să le deschidă după încheierea ostilităților.

Gazul nu ar trebui să fie o excepție de la regulă.

Desigur, este important să nu prăbușim și economia Moldovei.

Până de curând, Federația Rusă era furnizorul 100% din gaze pentru Moldova, iar aproape toată energia electrică a Moldovei era produsă pe malul stâng, așa că oprirea fluxului de gaze către Transnistria ar însemna o catastrofă pentru Chișinău.

Dar iarna 2022 a accelerat această schimbare.

Acum Moldova cumpără din ce în ce mai mult gaz și electricitate de la UE. Iar când regimul Putin va opri atacurile cu rachete asupra sistemului energetic al Ucrainei (la urma urmei, vorbim despre perioada de după victoria militară asupra Federației Ruse!), Ucraina își va putea ajuta vecinii cu furnizarea de energie electrică.

Va sprijini Uniunea Europeană astfel de acțiuni?

În faza de proiectare, probabil că nu. Vor fi cei care vor spune că blocada economică/gazică a regiunii separatiste poate duce la suferință pentru oamenii de rând. Totuși, fără o soluție strategică a problemei transnistrene, aceste suferințe vor fi pur și simplu prelungite în timp! Dar și planificarea acestor acțiuni ale Kievului (cu sau fără participarea Chișinăului) va fi în mod clar ascunsă de public. Și, într-un final, s-a menționat mai sus că este necesară blocarea Transnistriei sau avertizarea publică despre începerea acestei blocade cu respectarea tuturor regulilor. De exemplu, prin impunerea de sancțiuni împotriva Tiraspoltransgaz și a altor agenți afiliați statului agresor și administrației de ocupație.

Dar iată că la etapa reintegrării Moldovei, restabilirea economiei Transnistriei, dezarmarea etc. – UE se va alătura cu siguranță. Pentru că va fi o poveste de succes incredibilă pentru UE cu injecții financiare moderate (care se întâmplă și acum, dar nu sunt eficiente).

O întrebare mult mai pertinentă este dacă președintele Republicii Moldova, Maia Sandu, care evită din toate puterile, până acum, problema transnistreană, va simți vântul schimbării. Iar dacă are suficientă înțelepciune politică pentru a conduce acest proces împreună cu Ucraina, atunci va rămâne în istorie ca persoana care a unit Moldova.

Iar dacă nu, asta oricum se va întâmpla. Chiar și fără dorința autorităților moldovenești. Pentru că este puțin probabil ca Ucraina să rateze șansa istorică de a îndepărta amenințarea transnistreană de la frontierele sale.