În fiecare an, glorificarea zilei de 9 mai de către rețelele de propagandă filoruse readuce în prim-plan unul dintre cele mai toxice mituri ale istoriei moderne a Republicii Moldova: mitul „eliberării”, un fals istoric care ignoră realitatea tragică trăită de românii basarabeni.
În timp ce mașinăria de propagandă a Kremlinului continuă să promoveze mitul „Marelui Război pentru Apărarea Patriei” și al pretinsei „eliberări”, folosindu-se de rețelele sociale și de promotori ai intereselor Moscovei, memoria colectivă a populației dintre Prut și Nistru păstrează amintirea unei realități complet diferite, ale cărei consecințe sunt resimțite și astăzi.
Pentru românii basarabeni, anul 1944 nu a însemnat eliberare, ci reinstaurarea unui regim de ocupație. A însemnat distrugerea sistematică a elitelor intelectuale și religioase, deportări, foamete organizată și aplicarea unui amplu program de schimbare a structurii demografice și a identității populației. Efectele acestor politici continuă să influențeze societatea Republicii Moldova.
Dacă privim cu onestitate trecutul, înțelegem că mitul „eliberării” a avut un cost uriaș. Pentru populația dintre Prut și Nistru, victoria Armatei Roșii a reprezentat începutul unei tragedii naționale.
Au urmat valurile de deportări din 1941, 1949 și 1951, când zeci de mii de familii de gospodari, profesori, preoți și primari au fost ridicate în toiul nopții și deportate în Siberia și Kazahstan.
A urmat foametea organizată din 1946–1947, provocată prin rechiziții forțate și politici economice represive, care a lovit în special țărănimea – principalul păstrător al tradițiilor și identității naționale. Istoricii estimează că aproximativ 300.000 de oameni și-au pierdut viața.
A urmat deznaționalizarea și rusificarea forțată: impunerea alfabetului chirilic, falsificarea istoriei și promovarea teoriei unei „limbi moldovenești” și a unei „națiuni moldovenești” distincte de cea română, cu scopul ruperii legăturilor istorice și culturale cu spațiul românesc.
Și totuși, la peste trei decenii de la proclamarea independenței, orașele și satele Republicii Moldova sunt încă împânzite de monumente, tancuri amplasate pe socluri și obeliscuri dedicate Armatei Sovietice, comsomoliștilor leniniști și altor simboluri ale unui regim totalitar. Aceste monumente nu au fost ridicate doar pentru comemorare, ci au reprezentat instrumente de legitimare ideologică și de marcare simbolică a unui teritoriu aflat sub dominație.
Există inclusiv monumente dedicate unor personaje fără legătură cu istoria Republicii Moldova. Un exemplu este Serghei Lazo, comandant bolșevic în timpul Războiului Civil Rus, care a luptat în Siberia și în Extremul Orient și nu are nicio contribuție la istoria națională dintre Prut și Nistru. Cu toate acestea, unul dintre cele mai importante monumente dedicate acestuia se află în centrul Chișinăului.
Conservarea unor asemenea simboluri în inima capitalei creează o contradicție morală evidentă. Pe de o parte, Republica Moldova declară că obiectivul său strategic este integrarea în Uniunea Europeană, iar pe de altă parte continuă să ofere locuri de onoare simbolurilor unui regim care a încercat să șteargă identitatea românească și să transforme Basarabia într-o provincie sovietică.
În acest context, marșul civic „Un viitor european fără monumente comuniste”, organizat la Chișinău la 2 august 2026, reprezintă un moment important în maturizarea dezbaterii publice privind memoria istorică.Tinerii au mărșăluit de la fostul Monument al Comsomolului Leninist până la Ministerul Culturii, solicitând relocarea monumentelor propagandistice sovietice într-un muzeu specializat. Monumentele nu trebuie distruse, ci contextualizate istoric. Ele trebuie mutate într-un spațiu muzeal, unde să fie prezentate generațiilor viitoare ca mărturii ale unui regim totalitar, nu ca repere de onoare în centrul localităților.
Tinerii au propus ca spațiile publice centrale să fie dedicate personalităților care au contribuit la cultura, știința și afirmarea identității naționale: Grigore Vieru, membrii Sfatului Țării, martirii închisorilor comuniste și alte figuri reprezentative ale istoriei naționale.
Secretarul de stat al Ministerului Culturii, Corneliu Cirimpei, a declarat că instituția este deschisă unei asemenea inițiative, cu respectarea procedurilor legale și a competențelor autorităților publice locale. Această reacție demonstrează că subiectul poate fi abordat prin dialog democratic și prin mecanisme instituționale, nu prin confruntare.
Desigur, există opinii diferite. Unii susțin că monumentele fac parte din istorie sau că există suficient loc pentru toate simbolurile. Însă asemenea argumente confundă păstrarea memoriei istorice cu glorificarea simbolurilor unui regim totalitar. Istoria trebuie cunoscută și explicată, nu celebrată prin monumente amplasate în cele mai reprezentative spații publice.
Relocarea monumentelor sovietice nu înseamnă ștergerea trecutului, ci asumarea lui. Exact aceasta au făcut numeroase state europene care au trecut prin experiența comunismului, au mutat simbolurile propagandistice în muzee și au redat piețele centrale propriilor eroi naționali și valorilor democratice. Discuția nu este despre piatră, bronz sau statui, este despre memoria colectivă, despre identitatea națională și despre valorile pe care alegem să le transmitem generațiilor viitoare.
De-sovietizarea spațiului public reprezintă un act de igienă morală și de demnitate națională. O societate care condamnă crimele comunismului nu poate continua să ofere locuri de onoare simbolurilor regimului care le-a făcut posibile. Dacă Republica Moldova dorește cu adevărat să devină parte a spațiului european al democrației și libertății, atunci spațiul său public trebuie să reflecte aceste valori, nu nostalgia unui imperiu care a adus deportări, foamete și deznaționalizare.
Silviu Plopa este jurnalist economic la BusinessClass.md și student în anul al II-lea de masterat în Finanțe Publice și Fiscalitate, la Academia de Studii Economice din Moldova (ASEM). Este președinte al Ligii Studenților din Basarabia și expert economic asociat la IDIS „Viitorul”.