În Belarus există două limbi oficiale de stat: rusa și belarusa. Din cauza unei rusificări feroce, întinsă de-a lungul a decenii, majoritatea cetățenilor folosesc limba rusă când discută între ei.
De altfel, limba belarusă a ajuns o limbă “de paradă” în Republica Belarus, dictatorul Lukașenko folosind-o în cazuri rare, cu prilejul unor solemnități sau sărbători naționale, dar chiar și atunci citind de pe foaie cap-coadă textele adresărilor către cetățeni.
Realitatea este că limba belarusă mai e vorbită doar de către o minoritate de aproximativ 20% dintre cetățeni, în special aceasta mai poate fi auzită în orașele din apropierea Ucrainei și Poloniei, precum Brest, Gomel, ori în Polotsk-ul învecinat cu Lituania și Letonia.
Larisa Iațkievici, rezidentă din Polotsk, a trimis o scrisoare redacției gorod214.by în care și-a expus gândurile referitoare la problemele lingvistice din țara sa. Redăm mai jos întregul conținut al acestei scrisori emoționante și totodată revoltătoare:
”Locuiesc permanent în Belarus din 1983, cuvintele nu pot exprima cât de mult iubesc Polotsk și cât de mult iubesc Belarusul și pe belaruși. Când în anii '90 am avut ocazia să călătoresc în străinătate, eu, aflându-mă în alte țări, spuneam mereu cu mândrie: ”Sunt din Belarus". Din păcate, nu am studiat limba belarusă la școală, dar am învățat să citesc, să înțeleg și chiar să vorbesc cu vorbitorii nativi.
Când am fost în Letonia, Cehia, Polonia, Germania și Franța, mergând pe străzi, citind semnele, ascultând oamenii vorbind între ei, stând pe bănci în parcuri, ca să nu mai vorbim de magazine și teatre, oriunde se putea auzi și vedea limba maternă, nu am putut să nu observ caracterul național al fiecărei națiuni. Poporul nostru belarus are, de asemenea, propriul său caracter unic, o limbă melodioasă unică, care transmite cele mai profunde sentimente și emoții care nu pot fi transmise prin nicio altă limbă. Și cât de frustrant este să te plimbi pe străzile din Polotsk, cel mai vechi oraș belorus, și să nu vezi nicio inscripție în limba belarusă. Da, există. Dar ele sunt puține, foarte puține, așa că nu le observi întotdeauna. La orice festival municipal, concert școlar, există cel mult 10 % belaruși. Nu există nicio școală belarusă. Însă când a fost înființată una, fără nicio ezitare, mi-am trimis fiul cel mic să studieze acolo. (A se înțelege că majoritatea școlilor sunt rusești)
Cu toate acestea, putem auzi limba belarusă din gura ghizilor noștri în muzee și în alte locuri. Cât de plăcut este să aud vocea mecanicului de locomotivă când stau în trenul care pleacă spre Bigosovo: "Otsitorojno, dzvery zachynyutsa". Asta mă face să mă simt și mai îndrăgostită de orașul și țara mea.
Nu sunt o susținătoare al scrisului de reclamații. Dar într-o zi am făcut-o. Văd că au pus un panou pe peron pe care scrie "Ieșirea din oraș". Este nou și frumos. Ei bine, m-am gândit că pe verso va fi probabil scris în belarusă. Din păcate, nu. Atunci am scris o plângere. A fost plăcut când, mai târziu, după ce am apărut la gară, am văzut semnele în două limbi. Am simțit un respect incredibil pentru întreaga cale ferată. Dar, din păcate, în autobuzele din orașul nostru, limba belarusă este pe cale de dispariție. Și nu numai în autobuze. Stația de autobuz a fost reparată. O clădire nou-nouță, luminoasă, evocând chiar un sentiment de bucurie. Au trecut mai mulți ani după aceea, dar încă vreau să vă împărtășesc experiența când am cerut pentru a doua oară în viață cartea de plângeri.
Am intrat în clădirea stației de autobuz doar în trecere, pentru că am vrut să salut acest loc reînnoit din orașul nostru. Nu pot explica dezamăgirea mea profundă că nu am văzut nicio inscripție în limba belarusă. Nici măcar una. La urma urmei, aici, în sala de așteptare și pe platformele de îmbarcare, se află mai ales oameni din așezările învecinate. Din locurile în care, probabil, au mai rămas școli belaruse, unde limba maternă nu a murit și se vorbește în familii. Am fost și mai dezamăgită de faptul că nu am auzit niciun anunț în limba belarusă, nici măcar de la difuzorul care transmitea informații despre plecări și sosiri. Bineînțeles, i-am cerut însoțitorului de serviciu cartea de sugestii și mi-am scris dorința. Câteva zile mai târziu am primit un răspuns. Au trecut patru ani de atunci. Când am fost în Vitebsk și Minsk, am acordat o atenție deosebită situației privind utilizarea limbii materne în stația de autobuz. Am ajuns la o concluzie: Polotsk ar trebui să învețe din această experiență. Limba belarusă a fost interzisă în diferite secole. Dar ea continuă să trăiască pentru că este sufletul națiunii. Trupul moare, dar sufletul trăiește veșnic. Sentimentele patriotice sunt întotdeauna în suflet. Și dacă sarcina este de a crește patrioți ai țării lor, aceste sentimente patriotice să vină din suflet.
Realitatea din Belarus arată că, în linii mari, majoritatea vorbitorilor de limbă belarusă se află în orașele de la hotar cu Polonia. De asemenea, în orașul polonez Białystok învecinat cu Belarus există minorități etnice de belaruși care folosesc în continuare limba belarusă”.
