Jurnalist originar din Belarus, Denis Lavnikevici spulberă mitul așa-zisei ,,înalte calități” a produselor alimentare din țara sa. Aceste produse au beneficiat, timp de ani și ani, de un puternic PR în spațiul post-sovietic, cu precădere în R.Moldova și Ucraina, unde mitul conservării ,,vechilor cooperative sovietice” a generat o mare minciună: anume că Belarusul ar fi singura țară fostă-comunistă care ar mai exporta ”produse naturale”. Și astăzi în R.Moldova există mulți naivi care mai cred acest mit.
“În realitate, e vorba despre cea mai de succes campanie de PR din fosta Uniune Sovietică. Până mai ieri, Kievul și alte orașe ucrainene abundau de mici magazine cu sigla ‹Belaruskiy Producti› (Produse beloruse – n. red.). De asemenea, astfel de puncte de vânzare sunt populare în Rusia, asta deși calitatea notorie a acestor produse este un mit, dar este probabil cel mai tenace mit de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice”, comentează Lavnikevici.
Redăm mai jos analiza lui Lavnikevici (detalii AICI), care spubleră fără drept de apel minciuna privind ”calitatea înaltă” a produselor din Belarus ”dorite de toți consumatorii”:
“În 1996-1997, Alexander Lukașenko și-a dorit foarte mult să devină președinte al Rusiei. El nu a putut face acest lucru prin alegeri directe și, prin urmare, se pregătea să intre la Kremlin prin mecanismul unificării Belarusului și a Rusiei. Totodată, în timp ce tratatele relevante erau pregătite la Moscova și Minsk, Lukașenko însuși a călătorit prin regiunile rusești. În realitate, el făcea campanie electorală, dar, formal, construia legături economice directe.
În timpul acestor călătorii, Lukașenko a ținut o mulțime de discursuri publice și, cu o sclipire în ochi, spunea cât de bine se trăiește în Belarus sub conducerea sa. El a arătat cum funcționează fabricile, cum se câștigă bani pe câmpuri (Lukașenko a păstrat cu grijă fermele colective și de stat), cum oamenii au tot ce le trebuie. Sătulă de ‹anii '90›, Rusia provincială a ascultat acest lucru ca pe un basm. Și au existat o serie de lucruri importante care au coincis aici. În acel moment, industria alimentară rusească de tip sovietic aproape că nu mai funcționa, iar pe piață a început să pătrundă o cantitate uriașă de produse de import. Dar oamenii de afaceri din anii '90 au funcționat pe principiul ‹cumpără ieftin, vinde scump›. Nimeni nu a acordat prea multă atenție calității, iar magazinele erau pline de nămoluri care arătau bine, dar erau necomestibile: cârnați din înlocuitori și soia, brânză din ulei de palmier etc.
Președintele belarus, fiind un ‹geniu înnăscut al PR-ului›, a înțeles rapid toate acestea. Apoi a început să spună că toate produsele fabricate în Belarus sunt absolut naturale, adică sunt produse numai din materii prime locale și, mai mult, conform standardului de stat sovietic, sunt bune de mâncat! La acea vreme, așa a fost, într-adevăr, numai că Lukașenko a păstrat tăcerea în legătură cu motivele acestei situații. În anii '90, Republica Belarus pur și simplu nu avea bani pentru a cumpăra produse importate, de aceea a fost necesar să se meargă pe calea autoconsumului și autosuficienței. Când Lukașenko a venit la putere în 1994, a oprit privatizarea, făcând condițiile pentru afacerile private mult mai stricte. În același timp, a păstrat fermele colective și de stat. Ca urmare, în anii '90, în republică au continuat să funcționeze vechile întreprinderi sovietice cu echipament uzat, pur și simplu nu existau bani pentru a cumpăra linii noi sau pentru a construi noi fabrici, toate acestea nefiind posibile și din lipsă de afaceri private. În același timp, nu au existat probleme cu materiile prime: acestea au fost furnizate de colhozurile și de fermele colective de sovhoz păstrate în cadrul achizițiilor de stat.
Este clar că GOST-urile sovietice au fost păstrate în tot acest lanț tehnologic: în primul rând, nu exista niciun motiv pentru a le schimba, iar în al doilea rând, faimoasa conștiinciozitate belarusă a avut un impact colectiv. La acea vreme (mijlocul și sfârșitul anilor 1990), produsele belaruse erau comercializate în mod activ în Rusia – și erau cumpărate de bunăvoie de ruși, care tânjeau după alimente de calitate. În plus, datorită subvențiilor de stat uriașe pentru sectorul agricol și veniturilor foarte mici ale sătenilor din Belarus, produsele fabricate în Belarus erau foarte ieftine. Un bun raport preț/calitate a contribuit la faptul că legendele despre ‹produsele belaruse› s-au răspândit foarte repede.
‹Moda› asta a ajuns în Ucraina, R.Moldova și chiar în Kazahstan. Dar nu întotdeauna "produsele belarusești" au fost de fapt produse în fabricile din Belarus.
Cum s-au schimbat lucrurile
Momentul de cotitură a avut loc la începutul anilor 2000. Guvernul belarus avea bani, pe care i-a investit în retehnologizarea industriei alimentare. În Rusia și Ucraina s-a întâmplat același lucru, doar că acolo reechiparea tehnică a fost preluată de oameni de afaceri. Nu exista nicio diferență fundamentală, în sensul că toată lumea cumpăra mai mult sau mai puțin aceleași linii de producție, de obicei franceze sau germane.
De fapt, după aceasta, a fost imposibil să se vorbească despre vreo ‹calitate specială› a produselor belaruse. Dacă au câștigat cât de cât teren în anii 2000, acest lucru s-a datorat doar unei calități mai bune a materiilor prime primare. Dar, în curând, nici acest lucru nu a funcționat. Pe de o parte, atunci când Alexander Lukașenko a văzut că produsele fabricate în Belarus reprezintă o sursă bună de venituri în valută, a făcut tot posibilul pentru a încuraja producția și exportul acestora. Pe de altă parte, o particularitate a modelului economic belarus – un control guvernamental rigid asupra prețurilor – a avut un impact. Rubla belarusă era predispusă la devalorizare. A existat o situație în care guvernul a interzis producătorilor să crească prețurile, dar aceștia au fost nevoiți să cumpere nu numai materii prime interne, ci și importate. Iar din cauza deprecierii rublei, costurile au crescut. Apoi au început să economisească la capitolul calitate. De exemplu, aceștia au adăugat în mod activ ulei de palmier în brânzeturi, lapte și alte produse lactate, precum și soia și amidon în cârnați.
Cam în aceeași perioadă, GOST-urile sovietice au dispărut: Belarus a trecut la propriul sistem de standarde (STB), care nu avea prea multe în comun cu predecesorul său sovietic. Și, în orice caz, standardele pentru producători au fost întotdeauna un concept destul de general. Fabricile s-au ghidat întotdeauna nu după acestea, ci după așa-numitele ‹specificații tehnice› (TS), care sunt enumerate pe etichetele produselor belaruse. Cu toate acestea, specificațiile specifice pot varia destul de mult, iar aceasta este o practică utilizată cu ușurință în Belarus.
În a doua jumătate a anilor 2000 a început o nouă problemă: prețurile din Belarus, în ciuda reglementărilor guvernamentale, s-au apropiat de nivelul prețurilor de la Moscova. La început, oamenii le luau în mod privat, partea bună este că granița cu Lituania era aproape (autobuzul Minsk-Vilnius este numit în glumă ‹autobuz de navetiști› și circulă la fiecare 20 de minute). Produsele europene au ajuns apoi în magazinele din Belarus (deși la prețuri destul de ridicate). Ca răspuns, producătorii belaruși au cerut guvernului ‹măsuri de sprijinire a exporturilor› (a se înțelege: scutire de taxe) și au început să exploateze și mai energic miturile privind calitatea ‹sovietică› a cârnaților, produselor lactate sau a dulciurilor belaruse în spațiul post-sovietic. Acest lucru a permis menținerea atât a cererii, cât și a unui preț destul de ridicat.
Astăzi, Belarus ocupă locul trei în lume la exportul de zer uscat, trei la exportul de unt, patru la exportul de brânză. Țara exportă cu o treime mai multă carne și de două ori mai mult lapte și produse lactate decât în perioada sovietică. Cu toate acestea, mai mult de 90% din exporturile de produse alimentare din Belarus sunt destinate Rusiei, iar o mare parte din restul exporturilor sunt destinate Ucrainei, și parțial R.Moldova. Europenii nu cumpără produse belaruse. Lui Lukașenko îi place să spună că ‹nu ne lasă să intrăm pe piețele europene pentru a nu crea concurență, că aceasta este o decizie politică›. De fapt, în Europa, produsele belaruse nu trec de obicei testul de calitate. Însă, există și excepții, de exemplu, peștele de mare și alte fructe de mare de la compania Santa Bremor din Brest sunt exportate în Europa cu brio: calitatea este bună acolo”.
Pe de altă parte, produsele belaruse conțin o mulțime de OMG-uri – organismele modificate genetic nu sunt mai puțin răspândite în Belarus decât în orice altă țară europeană sau asiatică. În plus, crearea lor este finanțată în mod intenționat din bugetul Uniunii Statelor din Rusia și Belarus (Programul Uniunii pentru genom).
Produsele belaruse ridică și multe probleme de mediu. ”Belarus a păstrat fermele colective și structura agricolă sovietică în general – și odată cu ele, toate neajunsurile tehnologiilor agricole sovietice”, spune Vladimir Konyushkin, cercetător la un institut agricol al Academiei de Științe a Republicii Belarus.
Tot el explică: ”Este vorba de utilizarea necontrolată a antibioticelor și a pesticidelor, de utilizarea excesivă a îngrășămintelor minerale. Belarus este unul dintre liderii mondiali în producția de clorură de potasiu, care este distribuită fermelor la prețuri foarte mici. Produsele belaruse sunt contrafăcute în mod activ. Nu pot vorbi despre Ucraina, dar în Rusia, întreprinderile locale sunt prinse în mod regulat cu etichete cu adrese inexistente ale unor întreprinderi din Belarus. În Minsk, este foarte dificil să cumperi brânză locală de calitate – cu o maturitate de cel puțin șase luni (pentru comparație, majoritatea brânzeturilor lituaniene au o maturitate de la un an la trei ani). 99% din brânzeturile din Belarus sunt fabricate folosind tehnologia accelerată, cu un timp de maturare de 2-4 luni, pentru a putea fi exportate mai repede. Standardele mondiale stabilesc un consum de 10-12 litri de lapte pentru a obține 1 kg de brânză maturată, dar în Belarus se consumă în medie 7-8 litri pe kilogram. Lucrătorilor din domeniul alimentar nu prea le place să discute acest subiect. Nici faptul că, în 2013, pesta porcină africană a decimat 2/3 din efectivul de porci din Belarus. Virusul PPA este încă găsit cu regularitate în carnea din Belarus”.
