Cu prilejul Zilei Limbii Române, scriitoarea și jurnalista Doina Dabija avertizează, pe Facebook, despre virusul rusesc care devorează Basarabia românească, de ani și ani menținând-o în siajul Estului, la fel cum menține și dureroasa graniță de pe Prut. În cele ce urmează vă prezentăm în integralitate concluziile Doinei Dabija: 

”1989 – Anul reînvierii

De câte ori se apropie ziua de 31 august, gândul mă duce la anul 1989, când poporul nostru a ieşit în Piaţa Marii Adunări Naţionale să-şi revendice dreptul la limbă, alfabet, tricolor şi identitatea noastră naţională.

Pentru mine acea Mare Adunare Naţională a fost şi va rămâne una dintre cele mai frumoase sărbători la care am asistat vreodată. Fiindcă în acel an Basarabia şi-a recăpătat libertatea şi demnitatea, demonstrând lumii întregi că neamul nostru românesc este de neînvins.

A fost anul când am fost puternici, mulţi, uniţi şi curajoşi. Iar acest curaj al nostru a fost alimentat şi de faptul că am obosit să trăim în minciună ori să ni se spună pe pământul nostru în ce limbă să vorbim şi care este istoria noastră.

Eram traumatizaţi sufleteşte, iar adevărul trebuia revendicat.

Dar, cât de mult eram urâţi în propria ţară, o ştiam încă de acasă, de la tatăl meu, care îmi spunea că: „Poporul nostru este unul creştin. Limba noastră nu e cea moldovenească, ci română. Iar sufletul acestui neam este unul românesc”.

Din cauza acestor convingeri, nu doar el, dar toată intelectualitatea de-atunci era în pericol. Erau pândiţi, ameninţaţi, bătuţi pe stradă, atacaţi în presă, denigraţi, fiindcă îl apărau pe Eminescu şi identitatea noastră adevărată.

Iar pericole erau multe. Noi, copiii scriitorilor, eram urmăriţi de la şcoală. Telefoanele erau ascultate, mama mea a fost bătută în stradă ziua în amiaza mare, pereţii din blocul scării unde locuiam erau murdăriţi cu vopsea în fiecare zi, cu mesaje: „Ubiraites v Româniu!” (Căraţi-vă în România!), ori „fascist român”. Toate acestea se întâmplau pentru că ne doream să ne cunoaştem istoria noastră adevărată şi să fim noi înşine.

Dar, când mă gândesc la toate aceste evenimente şi prin câte au trecut intelectualii noştri şi acest popor, mă întreb ce s-a întâmplat cu noi în toţi aceşti ani. Fiindcă după acea victorie din 1989 parcă nu mai luptăm pentru nimic.

Ori ca şi cum, de atunci până astăzi, în Basarabia a început să circule un virus nou. Unul spiritual, care-i mult mai periculos decât toate bolile existente, pentru că acesta atacă tot ce avem noi mai sfânt: limba română, istoria, demnitatea, libertatea şi tot ce-am obţinut cu atâta greu. Iar românul nostru nu-l simte, dar se lasă deznaţionalizat din nou de acest virus cu miros rusesc, trăind în nepăsare şi uitare.

Astăzi limba română trăieşte aceleaşi zile dramatice ca înainte de ’89. E umilită şi persecutată în ţara ei. Peste tot se vorbeşte numai ruseşte, copii noştri sunt daţi jos din troleibuz fiindcă nu ştiu să vorbească limba rusă, vânzătorii nu vor să te servească dacă nu vorbeşti ruseşte. Şi, oriunde te întorci, ţi se reproşează: „Govori po celoveceski” (Vorbeşte omeneşte). Ca şi cum limba mea, limba ţării mele, este una animalică. În timp ce ei n-au învăţat de-o viaţă nici măcar două cuvinte: „Bună ziua”. Iar atitudinea lor faţă de noi se poate observa şi din întâmplarea cu o rusoaică bătrână atunci când i s-a cedat locul într-un mijloc de transport, aceasta în loc de: „Mulţumesc” a zis: „hot odno sfoloci naşlas” (Măcar o spurcăciune s-a găsit). Asta suntem noi pentru ei: „sfoloci” (spurcăciune). Iar, până când va înţelege acest lucru şi moldoveanul nostru, e timpul să luptăm din nou, ca şi atunci în ’89, fiind conştienţi că pământul acesta este al copiilor noştri, părinţilor, bunicilor şi strămoşilor noştri. Ţara aceasta a fost şi este a noastră, iar toţi cei care-i spun limbii noastre moldovenească urăsc limba română, deci ne urăsc şi pe noi. Dar, în ţara lui Eminescu şi a lui Ştefan cel Mare e un singur popor – român – şi se vorbeşte o singură limbă – româna. Iar fără ea nu vom fi liberi niciodată”.